Mă uit în jur și văd doar chipuri străine. Le văd privirile reci și zâmbetele calde. Îi cunosc, dar totuși parcă nu i-am văzut niciodată. Le aud vocile și mi se par străine. Mi se adresează de parcă ne-am cunoaște dintotdeauna, de parcă am fi prieteni apropiați; dar eu sunt departe…
Sunt un suflet hoinar ce a poposit în acest trup. Mă privesc. Așa arat eu? Asta e departe de a fi înfățisarea reală. Mă simt la fel de îndepărtat de mine ca și de ceilalți. Unde sunt eu? Cum pot privi prin pâcla asta atât de multe lucruri și totuși să nu ma văd? Cum pot ajunge la mine?
Caut în chip, în minte, în suflet; caut în lucruri și în sentimente, dar nimic nu mi se pare cunoscut. Totul are un aer străin și rece… dispar.
Mă mai simt conștient de mine după mult timp, pare o veșnicie și nici măcar nu știu unde am fost în toată această perioadă; e ca și cum as avea amnezie. Unde dispar? Cum revin? Cine imi ține locul în acest înveliș material numit trup?
Mă zbucium… caut raspunsuri dar primesc doar întrebari, cu cât mă aproprii mai mult de adevărata mea natură cu atât imi e mai greu sa rămân conștient de mine, conștient de ceea ce sunt și de cum aș putea rămâne aici; am doar un sentiment despre misterul care mă frământă. E un sentiment de dragoste, de iubire pură așa cum mintea mea aproape că nu poate percepe. Mă concentrez pe el, îmi dau voie să plutesc o dată cu iubirea din mine.
Iubesc tot, văd tot, ating tot si dispar…
Distribuie pe:
Categorii:Gânduri
Bookmymind 
Lasă un răspuns