Amintirile stufoase și dulcea nesăbuința a copilăriei țărănești le voi căuta în zadar la mine. N-am scurmat niciodată pământul, n-am căutat cuiburi, n-am aruncat cu pietre în păsări, n-am strâns ierburi. Cărțile au fost păsările și cuiburile mele, animalele mele domestice, staulul și ogorul meu; biblioteca era lumea reflectată într-o oglindă; își avea adîncimea nesfîrșită, varietatea, neprevăzutul ei. Mă aruncam în aventuri de neînchipuit: trebuia să mă urc pe scaune, pe mese, riscînd să provoc avalanșe care m-ar fi îngropat sub ele. La cărțile de pe rafturile de sus n-am putut să ajung multă vreme; unele, de abia descoperite, îmi erau luate din mîini; altele se ascundeau: le luam, începusem să le citesc, credeam că le-am pus la loc, îmi trebuiau saptămîni ca să le găsesc. Am avut întîlniri cumplite: deschideam un album, dădeam peste planșe în culori, gîngănii hidoase mișunau sub ochii mei.
Jean-Paul Sartre, Cuvintele
Distribuie pe:
Categorii:Gânduri
Bookmymind 
Lasă un răspuns