Moartea a devenit doar un ritual de trecere, iar nemurirea pămînteană s-a înfățișat ca un substitut al vieții veșnice. Pentru a mă asigura că specia omenească va continua, am căzut la o înțelegere în capul meu, că ea nu se va sfârși. Să mă sting în ea înseamnă să mă nasc și să devin infinit, dar dacă se formula în fața mea ipoteza că un cataclism ar putea distruge într-o zi planeta, fie și peste cincizeci de mii de ani, m-ar cuprinde spaima; pînă și astăzi, cînd sunt dezamăgit, nu pot să mă gîndesc fără teamă la răcirea soarelui; puțin îmi pasă dacă semenii mă vor uita a doua zi după înmormântare; atîta timp cît voi trăi îi voi bîntui, de necuprins, nenumit, prezent în fiecare din ei, așa cum în mine sălășluiesc miliarde de morți pe care nu-i cunosc și pe care îi apăr de nimicire; dar dacă omenirea ar dispărea, ea și-ar omorî cu adevărat morții.

Jean-Paul Sartre, Cuvintele