Pfitz – recenzie

Autor: Andrew Crumey

Editura: Univers

An apariție: 2007, București

Număr pagini: 173

Coperta: Marius Matieș

Traducător: Ioana-Maria Novac

Titlu original: Pfitz, 1995

Andrew Crumey s-a născut în anul 1961 la Glasgow. Primul său roman a fost publicat în 1994, „Music, in a Foreign Language” și a fost nominalizat la Premiul Guardian pentru ficțiune; „Mr. Mee” (2000) și „Mobius Dick” (2004) au fost alte două romane de succes ale acestui autor.

Romanul Pfitz, publicat în 1995, este o „poveste filozofică”, inspirată de Jacques Fatalistul al lui Denis Diderot, despre o cetate ideală, înscrisă în tradiția „orașelor invizibile” ale lui Italo Calvino.

Alina Purcaru

Dorința unui Prinț a fost să contruiască un oraș perfect, prima lucrare a fost creată și numită în onoarea logodnicei lui. După mai multe încercări – Margaretenburg, Orașul Amintirii, Orașul Fanteziei, Orașul Distracției ș.a. – mai mult sau mai puțin de succes, Prințul își propune să contruiască Orașul Enciclopedic – Rreinnstadt.

Fiecare oraș necesita sume uriașe pentru a putea fi „construit”, iar visteria nu putea suporta astfel de cheltuieli; singura soluție pentru a duce la bun sfârșit Rreinnstadt era implicarea tuturor în construcția lui (construcție pe hârtie, nu în realitate), toate mijloacele statului și toată energia de muncă de care dispunea fiind direcționate către acest plan măreț.

Acest proiect ajunge să fie singura industrie a statului, fiind implicați cu toții în crearea unui oraș perfect din punct de vedere topografic, armonios social, acceptat de morala vremii, incapabil de adăugiri ulterioare, care să ofere fiecărui cetățean un loc în nemurire.

Planul acestui oraș trebuia creat până la cel mai mic detaliu, de la clădiri și străzi până la mobila acestora. Locuitorii trebuiau creați ca persoane complete; biografii, amintiri, reminiscențe (totul trebuia să fie consecvent și corect); activitățile, plimbările sau orice deplasare prin oraș era consemnată. Cu aceeași atenție la detalii trebuia privită inclusiv vremea, calculându-se tiparul norilor și durata luminii soarelui sau a ploilor.

Cea mai interesantă și provocatoare atracție a orașului era crearea unui Muzeu și a unei Biblioteci; situate în centrul Rreinnstadt-ului (cea mai mare parte a primului volum din Considerații Introductive asupra Orașului este ocupată cu explicația motivelor pentru care un filozof a propus acest nume pentru oraș în cadrul concursului organizat pentru a da un nume locului ce urma creat), pentru acestea a fost nevoie de o planificare foarte minuțioasă; niciun detaliu nu a rămas neanalizat, de la operele ce vor fi pe rafturile bibliotecii până la amplasarea lor și a obiectelor din muzeu (fiecărui obiect din Muzeu trebuia să îi corespundă o carte din Bibliotecă).

„Pfitz” nu este personajul principal al cărții așa cum m-aș fi așteptat, el fiind doar un personaj abia schițat pe o hartă a orașului, ci Schenck, un cartograf ce lucra la proiect de zece ani, încă de la începerea sa de către Prinț.

Dintr-o dragoste fulgerătoare pentru o colegă ce lucra la Secția Biografică ajunge să cerceteze povestea lui Pfitz, un personaj la fel de misterios ca și creatorul său. Singura posibilitate să îi atragă atenția femeii care l-a vrăjit este să îi ofere informații despre Pfitz, iar lipsa acestora îl transformă pe Schenck într-un scriitor și il atrage în mijlocul unei povești ce îi pune viața în pericol.

Un adevărat mecanism birocratic cu personaje care scriu povestea altor personaje, personaje din poveste și personaje prinse între cele două lumi. Care este realitatea și dacă Schenck o poate distinge aflăm la sfârșitul cărții, după ce urmărim cu sufletul la gură încercările de a descoperi indentitatea lui Pfitz, pe care o și creează, dar și identitatea scriitorului nebun care a creat prima dată personajul.

„Pfitz” este o lectură pe cât de ușoară pe atât de greoaie datorită improbabilității faptelor și a misterului în care este învăluită acțiunea, dar și din cauza celor două fire narative ce se împletesc abia la final. Îți stârnește imaginația și te face să refrectezi asupra veridicității vieții și de ce nu, chiar asupra posibilității de a fi scriitorul propriului tău personaj.

O carte interesantă pe care trebuie să o „digeri” pentru a putea avea o părere solidă, dar care îți stârnește curiozitatea și te lasă cu un sentiment plăcut, chiar dacă pe nedeplin înțeles.

Mă consolez cu un citat care ar putea fi scris de unul dintre ei: „Știu că totul pe lumea asta mă înșeală în mod constant, cu subtilitățile, cu complexitatea ei care depășește puterea de înțelegere, și pentru că în realitate este parte a unui întreg uniform care este incapabil de reducție și cuprindere. Știu, de asemenea, că mintea care lucrează în acest trup se înșeală singură, în sensul în care creează imagini care, dacă nu sunt false, sunt oricum deformări fără speranță ale unei lumi care nu a fost făcută pentru a fi locuită de ea. Știu că lumea mă știe, iar eu nu știu nimic”

Evaluare: 4.5 din 5

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.