Manuscrisul găsit la Saragosa (recenzie)

De Lady Dot on 25 dec. 2019 • ( 0 )

Autor: Jan Potocki

Editura: Minerva

An apariție: 1989, București

Număr pagini: 222-vol I, 318-vol II, 302-vol III

Traducere: Mihai Mitu

Coperta: Scenă din filmul „Manuscrisul găsit la Saragosa”, Regia: Wojciech Has

Titlul original: Manuscrit trouvé à Saragosse

Jan Potocki s-a născut în anul 1761, iar în anul 1790 a devenit prima persoană din Polonia care a zburat într-un balon cu aer cald, alături de Jean-Pierre Blanchard; este autorul mai multor jurnale de călătorie, cea mai cunoscută scriere a sa fiind „Manuscrisul găsit la Saragosa”, scrisă impecabil în limba franceză, chiar dacă autorul este de origine poloneză.

Să ne închipuim un scriitor și o operă despre care nu se știa mai nimic pînă acum cîteva decenii, nu numai la noi, ci în întreaga lume; un mare erudit, un mare călător, arheolog, etnolog, lingvist, a cărui operă științifică a fost apreciată, căutată, admirată în vremea cînd a fost scrisă, pentru ca apoi să cadă repede în uitare și desuetudine; un scriitor de mare talent, socotit în literatură ca homo unius libri (om al unei singure cărți), compusă parcă doar pentru a amuza pe cîțiva apropiați, publicată de autorul ei numai parțial și în numai 100 de exemplare, rămasă în întregul ei în manuscris, editată apoi mereu defectuos, căzînd pradă plagiatului, neluată prea mult în seamă, nici măcar în țara de origine a celui care a scris-o, pentru ca abia după un secol și jumătate să fie, practic, redescoperită și tradusă rapid în numeroase limbi, să ajungă a fi recunoscută drept o capodoperă a literaturii universale, obiect al studiilor de literatură comparată, al dezbaterilor în simpozioane și congrese internaționale.
Mihai Mitu

Numărul mare de povestiri conținut în acest manuscris, a făcut necesară crearea unui tabel cronologic, lucru înfăptuit de Mihai Mitu, acesta făcând traducerea, prefața și notele.

De altfel, această lucrare istorică a lui Potocki prezintă mare interes pentru istoriografia noastră, datorită faptului, neremarcat pînă acum, că ea conține observații prețioase asupra originii daco-romane a românilor, asupra latinității limbii române.
Mihai Mitu

Acest manuscris este de fapt povestirea primelor șaizeci și șase de zile pe teritoriul Spaniei ale lui Alfons Van Worden. Această perioadă este plină de aventură pentru Alfons, având parte de cele mai interesante trăiri și descoperiri despre sine, cunoștințe și lume.

Un rezumat al cărții este foarte greu de făcut având în vedere multitudinea personajelor prezentate, dar și a poveștilor presărate cu de toate: religie, istorie, umor, dragoste, misticism, năluci, onoare, trădare, dueluri, ființe supranaturale, mituri și multe altele. O carte ce îmi amintește de „O mie și una de nopți” (pe care am citit-o acum mulți ani), dar care are un conținut mai istoric, parcă mai educativ și mai real; o altă deosebire ar fi și legătura pe care o au poveștile operei lui Potocki, fiind dispuse succesiv și complicate prin tehnica „poveste în poveste”, acestea au o legătură între ele, pe când în cazul poveștilor Șeherezadei poți citi la întâmplare oricare din ele și o vei înțelege în întregime. În opera lui Potocki povestitorul are un rol mai complex și mai activ, devenind și ascultător, lucru pe care autorul îl ironizează prin replica lui Velàsquez (geometrul): „Deși caut să fiu foarte atent la tot ce spune starostele nostru, nu pot sesiza în vorbele lui nici cea mai mică legătură. În realitate, nu știu cine vorbește și cine ascultă. Marchizul de Val Florida povestește pățaniile sale fiicei, care la rândul ei le povestește starostelui, care ni le povestește nouă. Curat labirint. Întotdeauna mi s-a părut că romanele și alte opere de acest fel ar trebui scrise pe cîteva coloane, sub forma unor tabele cronologice” (ziua 28). Aici, ca și în alte locuri în operă, atitudinea literară a autorului este clară, fiind bine definită intenția sa „Am prevăzut că toate istoriile astea ale țiganului nostru or să se înșire una după alta. Frasqueta Salero și-a povestit întîmplările lui Busqueros, acesta – lui Lopez Suàrez, care, la rîndul lui, le-a povestit țiganului. Sper că o să ne spună până la urmă ce s-a întâmplat cu frumoasa Inés ; dar dacă o să înceapă altă nouă poveste, o să mă înfurii pe el cum s-a înfuriat Suàrez pe Busqueros. Cred însă că povestitorul nostru n-o să se mai întoarcă în seara asta”.

O lectură care te duce mai aproape de importante perioade istorice, în special ale Spaniei, care îți face cunoștință cu oameni importanți sau influenți din acele vremuri, dar și cu rădăcinile religiei și ale credințelor răspândite la diferite popoare și în diferite cercuri.

Cutreierăm lumea, poposim în zone de o frumusețe greu de imaginat, aflăm istoria fraților Zotto care parcă sunt elementul comun al tuturor poveștilor, așteptăm să vedem adevărata identitate și natură a celor două femei, Emina și Zibelda, considerate de mulți ființe demonice ce posedă sufletele celor care le dau crezare, aflăm povești cabalistice (cabala: doctrină mistico-religioasă ebraică, bazată pe interpretarea Vechiului Testament. ) și nu numai. O poveste ce parcă include toate poveștile lumii, cu un final pe care eu nu l-am prevăzut și cu o desfășurare a evenimentelor pentru personajul principal, Alfons, ce m-a făcut să îmi schimb mereu părerea și punctul de vedere.

O carte impresionantă prin subiect, detalii și personaje; o lectură ce mi-a oferit parcă o prezentare istorică (istoria maurilor fiind foarte bine cunoscută de către autor) și religioasă în cea mai unică manieră pe care aș fi putut să mi-o imaginez; Potocki demonstreză caracterul istoric, obiectiv al apariției religiei, iar atitudinea critică a acestuia față de fanatismul religios reiese din ideea trecerii de la o religie la alta, prin convertire – așa cum se încearcă în cazul lui Alfons Van Worden – sau de bună voie.

Această carte poate fi considerată inclusiv un roman de dragoste, conținând atât amoruri ieftine din lumea aristrocrată, cât și iubiri fine și pline de naturalețe, eleganță și profunzime ca cea prezentată în ziua a patruzeci și treia: „… privirea ei (a Tlascalei) o căuta pe a mea, se oprea cu plăcere asupră-mi și se întorcea de la mine cu neliniște. Îmi vorbea puțin (…) dar de cîte ori mi se adresa, glasul îi tremura, vorbele i se opreau în piept încît cea mai indiferentă convorbire părea a dovedi, vrînd-nevrînd, o intimitate crescîndă. Tlascala credea că a găsit în mine un suflet ca al ei. Se însela, sufletul ei era acela care se revărsase în al meu, îmi dădea aripi și mă purta pe calea faptelor mari. Eu însumi am început să-mi fac iluzii despre tăria mea de caracter. Gîndurile îmi căpătau proporțiile unor visuri, (…). Cel mai adesea mă afundam în depărtate trecători ale munților și ecoul lor era singurul confident al dragostei pe care nu îndrăzneam s-o mărturisesc femeii adorate în taină. (…) Nu vă pot descrie așa cum s-ar cuveni conviețuirea noastră. Din parte-mi era ceva împins aproape la fanatism, iar din partea ei un foc sfînt, a cărui flacără p ațâța în visare și tăcere. Destăinuirea simțămintelor ne umbla pe buze, dar nu îndrăzneam să-i dăm glas. Era o stare de farmec nespus, cu a cărei dulceață ne îmbătam fără încetare și pe care ne temeam s-o schimbăm în vreun fel. ”

Pentru mine, una dintre cele mai intense povești de iubire din această carte, poate și pentru ineditul acesteia, este cea dintre Rebecca și cele două genii din fruntea constelației Gemenilor cu care trebuia să se mărite; „Nu erau deloc îmbrăcați, răspunse ea, fiecare din ei avea patru aripi, din care două porneau din brațe, iar celelalte două se împreunau în jurul mijlocului. Deși erau transparente, totuși scînteile de aur și argint, cu care erau brăzdate, le acopereau îndestul tot ceea ce ar fi putut să-mi atingă pudoarea. (…) În acel moment curajul a pus stăpînire pe mine, am închis cartea și mi-am cufundat privirea în ochii divinilor mei iubiți. Această clipă de uitare putea să mă coste mult. În mine mai era încă mult din ceea ce este omenesc din fire, ca să pot suporta o atît de apropiată întîlnire cu ei. Flacăra care strălucea în ochii lor era cît pe-aci să mă ardă. (…) A doua zi, în altă oglindă am văzut parcă două umbre sau mai degrabă două ușoare contururi ale celor doi divini iubiți ai mei. O zi mai tîrziu totul a dispărut. Atunci, ca să îmi alung dorul, am început să petrec nopțile în observator și cu ochiul la telescop și să-i urmăresc pe iubiții mei pînă ce dispăreau. Erau deja demult sub linia orizontului, cînd mai visam că încă îi văd. În sfîrsit, cînd coada Racului dispărea din ochii mei, plecam să mă culc, dar așternutul meu era adesea scăldat fără voie de lacrimi, a căror pricină singură n-o puteam desluși”

Recomand lectura acestei cărți tuturor, este într-adevăr o capodoperă literară ce m-a informat, delectat, surprins, amuzat și chiar înspăimântat pe alocuri. Personajele sunt prezentate în așa fel încât nu poți să nu empatizezi, să nu ai simpatii sau antipatii.

„Manuscrisul găsit la Saragosa” a inspirat multe spectacole teatrale, iar în anul 1965 a fost făcut chiar și un film; trailer-ul este mai jos: