De multe ori suntem puși în anumite situații în care nu știm sau nu putem să reacționăm. De câte ori nu am regretat că nu am spus sau făcut un anumit lucru, că nu ne-a venit acea idee „atunci”?

Ne pierdem cu firea atât de des din cauza nesiguranței, a sentimentului de furie sau al frustrării aproape inconștiente care ne acaparează. Trăim într-o lume în care comunicarea nu are bariere spațiale, dar oare suntem cu adevărat mai comunicativi?

Atunci când ne întâlnim cu prieteni sau cunoștințe comunicăm sincer? Cum ar fi să te întâlnești cu un vecin, iar în loc de veșnicul „Bine.” ca raspuns la „Ce faci?”, i-am răspunde exact ce gândim, ce ne frământă sau ce ne bucură. Dacă pentru o zi am renunța cu toții la secretomania ce ne controlează am fi surprinși câte am afla despre apropiații noștri, așa cum și ei la rândul lor ar afla despre noi.

Dacă n-ar fi iubirea, m-aș teme de viață.

Grigore Vieru

De ce ne ascundem? De ce simțim nevoia să părem mai buni, mai bogați, mai harnici, mai deștepti, mai superior în orice fel, față de ceilalți? De ce a creat omenirea o competiție constantă? Cu ce ne ajută în dezvoltarea noastră să câștigăm concursul „eu sunt cel mai cel”?

Vorbim despre iubire și o comercializăm ca pe cea mai în vogă marfă, dar simțim cu adevărat iubirea? Cum putem iubi alte persoane dacă de cele mai multe ori nu ne iubim pe noi? Suntem atât de distructivi cu sufletul, mintea și spiritul nostru, încât este greu de crezut că mai putem concepe iubirea ca pe acel sentiment ce provine din adâncul ființei noastre și care este total independent de nevoile, gândurile și dorințele împrumutate de la societate.

Ne iubim copiii, dar nu am vrea să plece de lângă noi, i-am ține aproape pentru că doar în preajma noastră ei ar putea fi fericiți. Ne iubim părinții, dar mereu așteptăm susținerea și iubirea lor ca recompensă aproape obligatorie. Ne iubim soțul/soția, dar vrem dragostea lor în schimb; vrem înțelegerea, suportul, fidelitatea, sacrificiul, vrem întreaga ființă a partenerului ca recompensă pentru iubirea noastră.

De multe ori avem așteptări de la persoana iubită; dorim să se comporte așa cum ne-ar fi nouă pe plac, să își dorească ceea ce considerăm noi că ar fi mai bine pentru aceasta, să ne iubească așa cum am considera noi că ar trebui să fim iubiți.

Dar dacă am iubi oamenii din jurul nostru pentru că sunt ființe, suflete la fel ca și noi? Dacă ne-am iubi pe noi înșine atât de sincer încât am putea să îi iubim pe ceilalți fără să așteptăm ceva la schimb?

Viața noastră este creată din iubire, din iubirea părinților unul pentru celălalt, din iubirea Creatorului pentru noi, dar și pentru viața în sine; viața reprezintă iubire de fapt.

Ceea ce noi numim iubire este în esență venerația vieții.

Albert Schweitzer

Dragostea este cea mai puternică forță din Univers, dar parcă am uitat de ea, am ascuns-o undeva în adâncul sufletului nostru și nu o scoatem la iveală din obișnuință, teamă sau poate dintr-un capriciu uman. Considerăm că a fi buni și a iubi necondiționat tot ce ne înconjoară ne transformă în oameni slabi, dar nu asta ne oferă de fapt mai multă putere în fața răutății, urii și durerii? Iubirea vindecă tot atunci când are proveniența pură, iubim simpla existență a unei persoane sau rezultatul dragostei noastre? Dacă analizăm motivele pentru care ne oferim dragostea unora și altora nu, vom observa că mereu este condiționată de un rezultat; ne iubim propriul sine tot condiționat?

Ce așteptări avem de la noi pentru a ne putea iubi? De ce să nu ne privim așa cum suntem și să acceptăm că fiecare din noi merită dragoste?

Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia decât de la sine. Iubirea nu stapâneşte şi nu vrea să fie stăpânită. Fiindcă Iubirii îi e de-ajuns Iubirea.

Khalil Gibran, Profetul

Categorii:Gânduri

Etichete:despre dragoste, iubire, spirit