Hoțul de cărți (recenzie)

Autor: Markus Zusak

Editura: rao

An apariție: 2014, București

Număr pagini: 571

Traducere: Vasiliu Adelina Maria

Titlul original: The Book Thief, 2005

Markus Zusak este un scriitor australian născut în 1975, autor a șase cărți; „The Underdog”, „Fighting Ruben Wolfe” și „When Dogs Cry”, fiind lansate între anii 1999 și 2001, „Bridge of Clay” fiind ultima carte a autorului (2018), iar „Hoțul de cărți” (2005) și Mesagerul (2002) fiind cele pentru care este cel mai cunoscut și pentru care a primit premii importante.

„Hoțul de cărți” a fost ecranizat în anul 2013 și las trailer-ul mai jos:

În acel moment, un mare fior și-a făcur apariția.
A valsat prin fereastră purtat de curent. Poate că era adierea celui de-al Treilea Reich care prindea puteri și mai mari. Sau poate că era doar Europa respirând din nou. Oricum, a căzut peste ei în vreme ce ochii lor metalici s-au ciocnit ca niște căni de tinichea în bucătărie.

De când am pus mâna pe această carte m-am simțit fermecată, am devorat fiecare pagină, fiecare cuvânt și cu un oarecare regret am citit-o în doar două zile. Partea mai grea este recenzia, pentru că în această poveste regăsim o frumusețe rară, care este greu de redat prin propriile cuvinte.

Dacă nu ar trebui să judecăm o carte după copertă, cu siguranță am judecat această carte după modul de scriere și așezare în pagină. Este ușor de citit, contrar conținutului dureros, acțiunea petrecându-se în Germania nazistă, iar naratoarea – Moartea însăși – face deliciul poveștii cu intervențiile sale blânde, dar mortale.

Umanizarea morții prin descrierea modului în care aceasta a perceput acele vremuri tulburătoare și odioase, curiozitatea aproape omenească pe care aceasta o nutrea față de anumiți oameni, precum și cromatica cerului pe care o avea fiecare sfârșit, fiecare suflet desprins, îi conturează un chip uman acestei apariții fatidice, poate mai încărcat de durere și suferință decât al oamenilor. Prin curajul de a umaniza moartea într-un context temporar și politic tragic, autorul a creat o operă unică, o punere în scenă a nedreptăților istorice, din care subtil se poate trage concluzia că singurii fără suflet erau doar oamenii ce contribuiau la menținerea și evoluția acestor evenimente.

După ce trupurile lor n-au mai încercat să lărgească fisurile din ușă, sufletele lor s-au ridicat. Unghiile scrijeliseră lemnul și, în unele cazuri, au rămas înfipte în el cu forța dată de disperare, iar spiritele lor au venit spre mine, în brațele mele. Ne-am înălțat din acele dușuri, prin acoperiș, către întinderea sigură a eternității. Doar mă hrăneau în continuare. Minut după minut. Duș după duș.

Dar dincolo de fascinația mea pentru naratoarea poveștii, personajul principal al cărții este Liesel Meminger, o fetiță ce intră în atenția morții pe drumul cu trenul către familia adoptivă, când pierderea vieții fratelui său creează contextul primului furt de carte.

Nararea este după cartea lui Liesel, „Hoțul de cărți”, ajunsă în mâna Morții ani mai târziu și care prezintă viața copilei de când a plecat către noua familie și până în momentul în care cartea s-a despărțit de autor.

E greu să fac un rezumat al acțiunii acestei cărți fără să simt că prejudiciez cartea. Frumusețea și emoția resimțită în timpul lecturii este imposibil de transmis fără a oferi detalii importante din carte, ce ar strica poate din plăcerea cititorului.

Personalitatea fiecărui personaj este bine detaliată, acestea fiind construite perfect pentru a putea înțelege dinamica relațiilor dintre ele, dar și dinamica acelor vremuri, asuprirea evreilor de către regimul nazist având efecte negative și asupra germanilor de rând.

O carte pe cât de fermecătoare, pe atât de sfâșietoare. O lume în care domnește neîncrederea, trădarea, răutatea, dublată de o alta în care bunătatea, dragostea și integritatea își caută un ascunziș în care să poată supraviețui.

Un copil care nu înțelege contextul politic, pus în poziția de a avea o viață dublă pentru a putea apăra un străin (evreul Max), cu care ajunge să se împrietenească și să împartă bucuriile și tristețile vieții.

Legătura lui Liesel cu Max, Hans și Rosa Hubermann (părinții adoptivi), Rudy Steiner (cel mai bun prieten al fetei) și cu Ilsa Herman (soția primarului) este descrisă foarte detaliat și emoționant.

Acea vară a fost un nou început, un nou sfârșit. Când privesc în urmă, îmi amintesc mâinile mele alunecoase de vopsea și sunetul picioarelor lui papa pe strada Munchen și știu că o bucățică din vara anului 1942 i-a aparținut unui singur bărbat. Cine altcineva ar zugrăvi la prețul unei jumătăți de țigară? Acesta era papa, acesta era felul lui de a fi și eu îl iubeam.

Dar această carte nu este doar despre moarte, viață, trădare, iubire, supraviețuire, oroare, sacrificiu; este despre puterea cuvintelor, despre dragostea pentru cuvinte și despre puterea lor salvatoare. Liesel a simțit această superputere a cuvintelor ca pe un magnetism irațional; chiar dacă nu știa să citească a furat o carte din cimitirul în care a fost îngropat fratele său.

Alături de Hans, după coșmarurile ce o terorizau în fiecare seară, a învățat să citească. Pivnița a fost repertoriu și salvare, orele petrecute acolo fiind sacre pentru Liesel.

Al doilea furtișag a reprezentat un adevărat pericol pentru hoțul copil, dar din fericire totul s-a transformat într-o situație ce i-a adus hoțului de cărți resursele literare necesare.

Liesel se îndreptă alene spre muntele de cenușă. Era ca un magnet, ca o ciudățenie. Irezistibil ochilor, ca strada stelelor galbene.

Ca și în cazul impulsului de mai devreme de a vedea aprinderea mormanului, ea nu-și putea lua privirea. Complet singură, nu avea disciplina de a păstra o distanță sigură. O sorbea către el și ea începu să se apropie.

Pentru a putea alerga alături de Liesel pe strada Raiului (asta însemna numele străzii pe care locuia) și a o însoți la furat (și nu a furat doar cărți) îți recomand să citești cartea. Și filmul este bun, dar așa cum este de așteptat nu exprimă toate trăirile și sentimentele personajelor, iar unele nu au nici acuratețea cărții.

M-am regăsit mult în Liesel, mai ales când fura cărți. Am sperat că nu va fi prinsă, de fiecare dată când își procura o nouă carte, am simțit fierbințeala celei de-a doua cărți, bucuria cu care umplea pereții pivniței cu noi cuvinte, frica, singurătatea și suferința ce îi erau alinate de către cuvinte. Aceleași cuvinte care sunt responsabile de tot; de tot ceea ce facem ca indivizi, grupuri, societăți.

Într-o lume care se zguduie un suflet pur găsește puterea să iubească, să evolueze și să se bucure de viață așa cum este. Carțile au salvat-o de mai multe ori pe Liesel din punctul meu de vedere.

O carte superbă ce în plin tragism găsește farmec. O poveste ce îți rămâne în suflet și de care rămâi cumva legat inconștient. Mi-a amintit de „Singur pe lume”, carte scrisă de Hector Malot, care mi-a arătat portalul către literatură în anii copilăriei; am uitat mult din acțiunea ei, o voi trece pe lista de lectură și voi reveni cu recenzie, dar „Hoțul de cărți” a avut același efect asupra mea, amintindu-mi parcă senzația trăită acum 20 de ani, când eram la fel ca și hoțul de cărți, o fetiță ce iubea să citească, chiar dacă multe cuvinte erau o enigmă.

Ca multe alte necazuri, începu cu o aparentă fericire.

Evaluare: 5 din 5

Un gând despre „Hoțul de cărți (recenzie)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.