Autor: Ray Bradbury
Editura: Paladin
Număr pagini: 277
An apariție: 2016, București
Traducere: Iulia Anania
Coperta: Alexandru Daș
Titlul original: The Illustrated Man, 1951
Ray Bradbury este un autor american născut în anul 1920 în California, a scris 27 de romane și peste 600 de povestiri, fiind cel mai cunoscut pentru „Fahrenheit 451” și „Cronicile Marțiene”.
„Omul Ilustrat” a fost ecranizat în anul 1969, trailer-ul poate fi văzut mai jos:
„Omul Ilustrat” este o antologie de 18 povești, science-fiction, ce exploarează natura umană. Poveștile nu au personaje sau legătură directă comună, majoritatea au fost publicate separat, înainte de a fi creată această carte. Totuși, anumite personaje și locuri sunt amintite în „Cronicile marțiene”, chiar dacă într-un alt context.
Cartea începe cu un prolog care ne familiarizează cu existența ilustrațiilor, dar și cu povara pe care acestea o reprezintă pentru cel ce le poartă.
-O, da, a spus Omul Ilustrat. Așa sunt de mândru de Ilustrațiile mele că-mi vine să le dau foc. Am încercat să le răzuiesc cu șmirghelul, să le scot cu acid, cu un cuțit…
Frumusețea acestor „tatuaje vii” l-au captivat pe interlocutorul Omului Ilustrat, i-au atras atenția în ciuda atenționării de a nu le privi.
[…] mi-e greu să descriu cum am stat și l-am privit, pentru că era un freamăt de rachete și fântâni, și oameni, cu detalii și culori atât de întortocheate, încât puteai auzi în surdină, murmurul mulțimilor care îi locuiau trupul. Când carnea îi tresărea, gurile lor mici se deschideau, ochișorii verzi-aurii clipeau, mânuțele roz gesticulau. Pajiști galbene, râuri albastre, munți, stele, sori și planete, toate erau răspândite într-o Cale Lactee peste pieptul său.
Toate cele 18 povești sunt surprinzătoare prin ineditul situației; de exemplu, în prima povestire, „Savana”, personajele trăiesc într-o casă a viitorului, iar cea mai interesantă cameră este cea a copiilor. Camera aceasta are capacitatea de a reda extrem de realist ceea ce își imaginează persoanele din interiorul ei, nu doar ca decor, ci și ca sunet, mișcare, miros.
Fiecare poveste surprinde firea umană în raport cu evoluția tehnologică. Posibilitatea călătoriei în spațiu schimbă dinamica familiilor și chiar modul de percepție despre viață și moarte a fiecărui astronaut.
-N-am fost niciodată tânăr. Indiferent cine am fost cândva, omul ăla e mort acum. Ăștia-s alți ghimpi de-ai tăi. Nu vreau să fiu perniță de ace, mersi. Întotdeauna m-am gândit că în fiecare zi mori și fiecare zi e un sicriu, știi, fiecare numerotat și pus în ordine, dar nu te duci niciodată înapoi să ridici capacul, pentru că ai murit de câteva mii de ori în viață, și asta înseamnă o mulțime de cadavre, fiecare mort în alt fel, fiecare cu o expresie și mai urâtă. Fiecare din zilele astea e un alt tu, cineva pe care nu-l cunoști, nu-l înțelegi și nu vrei să îl înțelegi.
Cum ar fi să plutești în negrul infinit al spațiului; să îți știi familia, prietenii și cunoscuții la o distanță atât de mare de tine, încât parcă nici nu ar putea exista cu adevărat? Cum ar fi să îți știi persoana iubită ca fiind una dintre luminile pe care le vezi noaptea pe cer; să îți ridici noapte de noapte ochii către cerul înstelat și să te întrebi unde ar putea fi, când și dacă se va reîntoarce.
Când a plecat în spațiu acum zece ani, mi-am spus: e mort. Sau ca și mort. Gândește-te la el ca și cum ar fi murit. Iar când se întoarce, de trei sau patru ori pe an, nu e el deloc, e numai o amintire vagă și plăcută, sau un vis. Dacă o amintire sau un vis încetează, nu e nici pe jumătate atât de dureros. Așa că de cele mai multe ori mă gândesc că e mort…
Cel mai mult mi-au plăcut „Baloanele de foc”, „Exilații” și „Orașul”, chiar dacă și celelalte 15 povești sunt minunate. Sunt genul de lecturi ce atunci când se termină parcă te răscolesc. Găsești ceva ce cu siguranță îți stârnește curiozitatea, dorind parcă să se fi continuat povestirea.
Mi-a plăcut „Baloanele de foc” deoarece este prima mea „întâlnire” cu marțieni ce nu sunt verzi, răi sau sălbatici. Existența acestor ființe pe o planetă pe care omenirea a considerat că doar ea o poate izbăvi (mai ales din punct de vedere religios), nu doar că surprinde personajele, ci și cititorul. Simpla perspectivă a existenței lor este revelatoare.
„Exilații” a fost povestea preferată a cititorului din mine; un sfârșit tragic pentru autorii interziși pe Pământ și retrași în exil pe planeta Marte, supraviețuind cât timp măcar o persoană își amintește opera lor. O poveste despre o umanitate ce a uitat de imaginație, sau mai bine spus, o umanitate ce a renunțat la imaginație, atât pentru ea, cât și pentru viitoarele generații, interzicând-o; un posibil viitor al nostru dacă ne pierdem în valul tehnologic ce ia amploare.
Războiul naște război. Distrugerea naște distrugere. Pe Pământ, acum un secol, în 2020, cărțile noastre au fost interzise. Vai, ce lucru teribil… să fie distruse creațiile noastre literare în modul acela! Ne-a întors din… ce? Moarte? Lumea de dincolo? Nu-mi plac lucrurile abstracte. Nu știu. Știu doar că lumile și creațiile noastre ne-au chemat și am încercat să le salvăm, iar singura salvare era să așteptăm, aici pe Marte, să treacă secolul în speranța că Pământul ar putea ajunge supraîncărcat cu oameni de știință și îndoielile lor. Dar acum vin să ne alunge de aici, pe noi și lucrurile noastre oculte, pe alchimiști, pe vrăjitoare, pe vampiri, toate creaturile care, una câte una, s-au retras în spațiu, pe măsură ce știința a invadat fiecare țară de pe Pământ și, în cele din urmă, exodul a rămas singura alternativă.
„Betoniera” este povestită prin ochii oamenilor ce locuiesc planeta Marte, iar firea lor umană îi împinge către cucerirea planetei Pământ. Cât de suprinzător ar putea fi pentru un marțian ce se așteaptă ca Pământul să riposteze și să îi distrugă, să fie primiți prietenește și să li se dea planeta în stăpânire? Ce motive ar avea pământenii să facă asta și ce le alimentează motivația de a fi prietenoși? Ray Bradbudy are o perspectivă destul de realistă care evidențiază din nou firea umană și o puteți afla citind cartea.
Aș putea vorbi despre fiecare poveste în parte, dar aș strica mult din surpriza cititorului. Orașe ce se răzbună, marțieni, pământeni, tehnologii imposibile aparent, roboți pe care i-ai putea cumpăra ca să te înlocuiască, toate acestea și multe altele într-o carte pe cât de SF, pe atât de realistă, deoarece, din punctul meu de vedere viitorul ar putea fi prea puțin diferit de aceste viziuni ale lui Bradbudy.
Am citit această carte cu sufletul la gură. Am vizualizat fiecare ilustrație și m-am înfiorat imagine cu imagine. Este o carte deosebită, iar Omul Ilustrat pentru mine este simbolul omenirii; este umanitatea însăși, poate în cea mai crudă formă a ei.
[…] Văzusem tot ce era de văzut. Poveștile fuseseră spuse; se încheiaseră pentru totdeauna. […] Imaginea era foarte încețoșată. Am văzut doar atât cât să mă facă să tresar. Am stat acolo în lumina lunii, temându-mî că vântul sau stelele s-ar putea mișca și ar putea trezi monstruoasa galerie de la picioarele mele. Dar omul dormea liniștit în continuare.
Imaginea de pe spatele lui îl înfățișa pe Omul Ilustrat însuși. Avea degetele încleștate în jurul gâtului meu. Mă sufoca.
Distribuie pe:
Categorii:Ray Bradbury
Bookmymind 
Lasă un răspuns