Cronicile Marțiene (recenzie)

De Lady Dot on 25 feb. 2020 • ( 2 )

Autor: Ray Bradbury

Editura: Image

An apariție: 1999

Număr pagini: 303

Coperta: Ioana Cucu

Traducere: Ioana Fruntelată

Titlul original: The Martian Chronicles, 1977

Din dorința de a afla informații noi despre Ray Brandbudy am descoperit site-ul acestuia (click AICI dacă vrei să îl accesezi) și am aflat că este un personaj la fel de interesant ca si cărțile sale. Citind informațiile de pe acest site am fost surprinsă de numărul impresionant de cărți, dar și de unicitatea sa ca și persoană; a scris peste 500 de nuvele și 30 de romane și a regizat și jucat în numeroase filme.

Cei care urmăresc acest blog probabil știu că „Fahrenheit 451” și „Omul Ilustrat” sunt cărți ale căror recenzie poate fi citită aici, dar Bradbury a mai scris „Something Wicked This Way Comes”, „Dandelion Wine”, „Bradbury Stories”, „The Halloween Tree”, „Death is a Lonely Business”, „Zen in the Art of Writing” și „The Octomber Country”.

„Cronicile Marțiene” a fost scrisă în anul 1977, dar dacă citești cartea fără să știi această informație aproape că nu îți poți da seama de vechimea ei datorită ingeniozității și tehnologiilor prezentate de acesta.

Cartea conține 26 de povești cu și despre Marte, fiecare fiind impresionantă. Expedițiile pământenilor pe Marte sunt cele cu care debutează Cronicile, iar eșecul acestora, din motive necunoscute pământenilor, ne este prezentat și de fiecare dată (fiecare expediție a pățit altceva) explicația este covârșitoare.

-A treia planetă nu poate întreține viața, explică soțul răbdător. Savanții noștri au spus că în atmosfera lor e mult prea mult oxigen.

Fiind SF, cartea ne prezintă diferite scenarii ca fiind adevărate întâmplări ce au avut loc (și aproape ca nu îmi vine să mă îndoiesc de veridicitatea acestora pentru a nu le diminua farmecul), care șochează prin ineditul și dramatismul lor.

Nu doar faptul că planeta Marte este locuită este surprinzător, ci și capacitățile ieșite din comun ale acelor oameni. Una dintre expedițiile trimise pe Marte a întâmpinat situația aparte de a fi crezută ireală, doar o halucinație a unei persoane care a creat echipajul și racheta cu care susține că a venit, lucru normal pentru doctorul care trata mulți pacienți „pământeni”. Pământul era un loc diferit pentru fiecare „nebun” aflat în grija doctorului XXX, iar abilitățile acestora de a se metamorfoza și a crea lucrurile imaginare erau ceva des întâlnit.

-Pot să te felicit?Ești un geniu psihopat! Ai realizat o operă cît se poate de completă. Sarcina de a-ți proiecta viața imaginară psihotică în mintea altuia prin telepatie și de a împiedica halucinațiile să-și slăbească intensitatea senzitivă este aproape imposibilă. Persoanele acelea din Casă se concentreză de obicei pe vizual sau, în cel mai bun caz, pe combinații de fantezii auditive și vizuale. Dumneata ai echilibrat tot conglomeratul. Nebunia dumitale e minunat de completă!
[…]
-Da, da, ce nebunie încântătoare! Metal, cauciuc, adaptare gravitațională, alimente, îmbrăcăminte, combustibil, scări, piulițe, zăvoare, linguri. Zece mii de articole separate pe care le-am detectat pe nava dumitale. Niciodată nu am mai întâlnit o asemenea complexitate. Cabinele aveau chiar și umbre și de toate! Ce concentrare a voinței! Și totul, oricum și oricînd ar fi testat, avea miros, soliditate, gust, sunet!

Cum ar fi să fii printre primii oameni pe o planetă teoretic nepopulată, iar acolo să te aștepte o lume asemănătoare cu cea abia lăsată în urmă? Asta au găsit membrii unei alte expediții, care fiind mult mai preventivi decât predecesorii lor dispăruți, au fost luați prin surprindere de descoperirea rudelor decedate ducându-și viața pe acea planeta; „o a doua șansă la viață” au explicat ei.

Dar această carte nu prezintă doar particularitățile ieșite din comun ale marțienilor, ci și talentul nativ al oamenilor de a distruge locul în care trăiesc. Aceștia ajung să populeze planeta Marte, fiind alungați de posibilitatea izbucnirii unui război nuclear pe Terra. Spiritul de comercianți și aviditatea acestora reiese din acțiunile întreprinse, iar superioritatea și infatuarea lor este clar conturată.

Cartea conține unele elemente comune cu „Omul Ilustrat”, acestea fiind: părintele Pelegrin, marțienii albaștri și luminoși pe care îi descoperise într-una din poveștile tatuate pe pielea bărbatului și casa ce avea acea cameră în care jungla era dezlănțuită.

Am adorat fiecare poveste și de fiecare dată mi-aș fi dorit să aflu deznodământul complet al vieții personajelor, dar una dintre părțile mele favorite a fost cea a casei Usher, contruită de către Stendahl ca răzbunare a distrugerii atâtor opere și creații ale imaginației de pe Pământ. Această casă a fost construită după descrierea făcută de Allan Edgar Poe în „Prăbușirea casei Usher” și avea ca menire să distrugă cât mai mulți membri ai Climatului Moral, o comisie ce avea ca scop distrugerea a tot ce însemna imaginație. Casa Usher este uluitoare și terifiantă în cel mai serios mod cu putință, și dacă nu aș ști cât de groaznică este mi-aș dori să o vizitez (mă bucur că Bradbudy a descris-o atât de detaliat încât cu un pic de imaginație aș putea spune că am fost pentru câteva momente în haosul și teroarea ei).

Mai multe despre această lume captivantă a planetei Marte vă invit să descoperiți singuri într-o carte care nu are cum să te plictisească. Chiar dacă este SF, cartea nu se bazează doar pe anormalitatea și diferențele culturale dintre locuitorii celor două planete, ci analizează discret greșelile pe care le-am putea face, repercusiunile pe care le-ar putea avea erorile noastre, dar și puterea noastră de a le conștientiza în ultimul ceas. O carte care va deveni mai de actualitate cu cât se va învechi. O perspectivă a viitorului ce este de speriat, dar nu imposibil de a fi aproape (de) adevăr.

-Știau cum să trăiască în natură și să se împace cu natura. Nu încercau prea tare să fie cu totul oameni și deloc animale. Asta-i greșeala pe care noi am făcut-o când a apărut Darwin. I-am luat în brațe pe el și pe Huxley și pe Freud, cu gura până la urechi. Și pe urmă am descoperit că Darwin și religiile noastre nu se potrivesc. Am fost proști. Am încecat să-i clintim de pe socluri pe Darwin, Huxley și Freud. Nu prea se mișcau. Așa că, idioții de noi, am încercat să doborâm religia.
Am reușit destul de bine. Ne-am pierdut credința și am mers mai departe întrebându-ne la ce e bună viața. Dacă arta nu era decât o expresie frustrată a dorinței, dacă religia nu era decât autoiluzionare, la ce ne folosea viața? Credința ne dăduse întotdeauna răspunsuri la toate lucrurile. Dar totul s-a dus pe apa Sâmbetei odată cu Freud și Darwin. Am fost și încă mai suntem un popor pierdut.
-Și marțienii aceștia sînt un popor găsit? se interesă căpitanul.
-Da. Știau atît de bine să combine știința și religia, astfel ca cele două să funcționeze împreună, nici una negînd-o pe cealaltă și îmbogățindu-se reciproc.