Minunata lume nouă (recenzie)

De Lady Dot on 19 mart. 2020 • ( 3 )

Autor: Aldous Huxley

Editura: Polirom, 2011

Traducător: Suzana și Andrei Bantaș

Număr pagini: 275

Titlul original: Brave New World, 1932

Aldous Huxley s-a născut în 1984 și este fiul celebrului scriitor Leonard Huxley, nepotul naturalistului și eseistului Thomas Henry Huxley și fratele naturalistului Julian Huxley. Sub semnătura lui Aldous Huxley au apărut peste 40 de cărți printre care: „Punct contrapunct”(1928), „Minunata lume nouă”(1932), „Reîntoarcere în minunata lume nouă”(1958), „Geniul și zeița”(1955), „Porțile percepției”(1954).

După „Minunata lume nouă” am găsit o adaptare de prin anii 1980:

Romanul „Minunata lume nouă” prezintă o lume distopică, care își controlează cetățenii prin manipulare genetică și mascarea minciunii în adevăr absolut. Un conducător megaloman, creează o nouă lume, industriașul Henry Ford (1863-1947) fiind ridicat la rang de divinitate, iar numărătoarea timpului începând de la acesta.

Cărțile publicate înainte de Ford au fost distruse, iar oamenii sunt învățați să consume pentru a fi fericiți, fiind „condiționați” din stadiul de embrion.

Populația este împărțită pe caste, Alpha fiind cea mai privilegiată, iar Epsilon cea mai de joasă speță. Mecanismul de decantare a indivizilor este de domeniul SF-ului, iar descrierea amănunțită a activității Centrului de Incubație și Condiționare pentru Londra Centrală îți taie răsuflarea. Hipnopedia, adică o tehnică de memorare în timpul somnului, este folosită pe copii pentru a le controla acestora deciziile, dorințele, preferințele și chiar viața sexuală ca adulți; zeci de mii de repetiții a sloganurilor ce le vor ghida viața, jocuri și lecții care să le dezvolte gândirea modernă și fericită a unei societăți în care toți sunt ai tuturor.

[…] Oamenii sînt fericiți; capătă ceea ce vor și nu cer niciodată ceea ce nu pot căpăta. Sînt înstăriți; trăiesc în siguranță; nu se îmbolnăvesc niciodată; nu se tem de moarte; voioși, nu le pasă de patimi și de bătrânețe; n-au mame și tați care să-i necăjească și să-i sâcâie; n-au soții, ori copii, ori iubiți și iubite care să le stârnească sentimente puternice; sînt condiționați în așa fel încît practic nu pot să se poarte decît așa cum trebuie. Și dacă ceva nu e în regulă, au la dispozitie soma.

Poate cel mai greu de digerat lucru este lipsa nașterilor; a fi tată, dar mai ales a fi mamă este cel mai vulgar și obscen lucru. Legăturile familiare sunt considerate ca aducătoare de suferință, exact ca și cele religioase. Toți trăiesc pentru societate, iar individul trebuie doar să fie fericit că poate contribui la buna dezvoltare a acesteia.

Bernard este un personaj aparte; un Alpha diferit de ceilalți Alpha, atât prin constituția fizică (nu erau foarte multe înfățisări pe care oamenii le puteau avea, mai ales în castele inferioare care erau create și prin decantarea a 70-90 de indivizi dintr-un ovul), dar și prin felul său de a fi, mai posac și neîncântat de bucuriile lumii.

Ceea ce atrăgea atenția asupra sa, pe lângă faptul că nu profita de posibilitatea de a poseda femei (nu exista căsătorie sau obligații sentimentale), era refuzul acestuia de a consuma soma, în ciuda sentimentului de nemulțumire pe care îl nutrea și a senzației că trebuie să fie fericire mai mare de atât.

Soma era o pastilă care te făcea fericit, care îți oferea o pauză sau o vacanță în funcție de cantitatea pe care o luai. Orice senzație negativă te încerca putea fi eliminată cu aceste pilule.

Dacă diferența dintre persoanele condiționate și cele necondiționate nu este destul de clară în prima parte a cărții, excursia lui Bernard și a Leninei (o femeie Alpha față de care Bernard simțea o atracție „anormală”) la Rezervația pentru Sălbatici evidențiază fără echivoc diferențele de mentalitate, moralitate, educație și conștientizare a realității dintre aceștia.

În acea Rezervație trăiau oamenii vechi, indieni și mayași, care își păstraseră tradițiile, credințele și obiceiurile proprii, fără a se bucura de viața curată și lipsită de dureri a civilizaților. Acolo Bernard îl cunoaște pe John și pe mama sa; femeia făcea parte dintre Civilizați și a rămas în rezervație în urma unei excursii alături de tatăl lui John, iar nașterea acestui copil a rușinat-o peste măsură și a decis să nu se întoarcă în lumea ei.

-De exemplu, șopti Linda, cu glasul ei răgușit, felul cum se posedă ei aici. Nebunie, ascultă-mă pe mine. Pur și simplu demență. Păi, „Toți suntem ai tuturor”, nu? Nu-i așa? insistă ea, trăgând-o de mânecă pe Lenina. Lenina încuviință trăgându-și capul într-o parte, dădu drumul la respirația pe care și-o ținea și izbuti să mai tragă în piept o gură de aer relativ neîmpuțit. Ei bine, aici, continuă Linda, regula e că fiecare aparține unei singure persoane. Și dacă ai mai mulți parteneri, așa cum e normal, ceilalți te socotesc ticăloasă și antisocială. Te urăsc și te disprețuiesc. O dată au năvălit o mulțime de femei pe capul meu și mi-au făcut o scenă cumplită, pur și simplu, pentru că bărbații lor veneau din când în când la mine. Ei, și ce dacă? Dar să vezi cum s-au năpustit asupra mea! Nu, nu, a fost prea îngrozitor. Nici nu-ți pot povesti!

Diferențele sociale și piedicile pe care aceasta le-a întâmpinat în procesul de adaptare la viața sălbaticilor sunt covârșitoare și chiar dacă nu au ajutat-o să se încadreze în noua comunitate (igiena, munca și sexualitatea fiind cele mai grave diferențe pe care condiționarea ei nu le putea înțelege), a încercat să îl crească pe John ca pe un civilizat, învățându-l să citească și condiționându-l pe cât îi era cu putință.

În schimb, John, și-a dorit din tot sufletul să se adapteze în comunitatea sa, a învățat tot ce a putut de la Sălbatici și a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a le câștiga respectul și a primi un loc printre ei; eforturile i-au fost zadarnice, pielea lui albă și relațiile sexuale mult prea libertine ale mamei sale împiedicându-l.

Am crezut că Bernard va dori să rămână acolo, că își va recăpăta instinctele anterioare condiționării, că lumea cea nouă se va nărui, dar nu a fost așa. Acesta a reușit, nu fără morivație personală, să îi aducă pe cei doi în lumea civilizată, unde în final mama lui John nu a mai dus lipsă de soma, stând mereu în vacanțele create de aceasta.

Evoluția lui John nu o voi detalia, pot spune doar că acesta nu s-a putut adapta la libertatea sexuală a Civilizaților, iar obiceiurile acestuia ajunseseră motiv de distracție pentru ceilalți.

Cartea nu este lipsită de o poveste de dragoste cu elemente Shakespeariene (John este cel îndrăgostit nebunește de Lenina), iar finalul aceasteia îl veți afla citind cartea.

Am terminat cartea într-o singură zi, m-a captivat peste măsură diferența dintre cele două lumi, asemănarea lumii Civilizate cu povestea din Matrix, dar și modul în care Sălbaticul John percepe realitatea înconjurătoare. Este o poveste care dincolo de SF-ul său ne evidențiază firea umană, sacrificiile pe care omenirea le-ar considera necesare pentru fericire constantă, chiar dacă ireală.

Nu știu cât de minunată vi s-ar părea vouă această lume nouă dacă ați fi în locul lui John, dar eu m-am regăsit în alegerile, durerile și chiar și în deznodământul acestuia.

[…] Noi nu ne aparținem nouă înșine, după cum nici ceea ce avem nu este al nostru. Noi nu ne-am creat pe noi înșine, nu putem avea putere supremă asupra noastră. Nu sîntem propriii noștri stăpâni. Sîntem proprietatea lui Dumnezeu. Nu e oare o fericire pentru noi să vedem lucrurile astfel? E oare vreo fericire sau vreo mîngîiere să socotim că noi „suntem ai noștri”? Se prea poate să gîndească astfel cei tineri și prosperi. Acestora s-ar zice că li se pare mare lucru să aibă totul, după cum gîndesc ei, și toate să meargă după capul lor – să nu depindă de nimeni – să nu trebuiască să se gîndească la nimic din ceea ce nu văd cu ochii, să scape de bătaia de cap plictisitoare a permanentei recunoașteri, a permanentei rugăciuni, a permanentei raportări a ceea ce fac din vrerea altcuiva. Dar, pe măsură ce timpul trece, și ei, la fel ca toți oamenii, vor constata că independența nu e făcută pentru om – că este o stare nefirească – care merge o vreme, dar nu ne poate duce în siguranță pînă la capăt…”