Am scăpat de la Auschwitz (recenzie)

De Lady Dot on 20 mart. 2020 • ( 1 )

Autor: Alexandru Marton

Editura: Hasefer

An apariție: 2000, București

Număr pagini: 163

Coperta: Ana Maria Ionescu

Trebuia să uiți cine ai fost, trebuia să știi că ai devenit un număr oarecare.

Alexandru Marton, născut în 1927 în orășelul transilvănean Toplița-Mureș, este un supraviețuitor al urgiei naziste. Pe lângă memoriile sale din cartea „Am scăpat de la Auschwitz” a mai scris și „186 de Trepte”, referire la aceste „trepte ale morții” întâlnind și în cartea de care urmează să vă vorbesc. Mai multe informații despre mai puțin cunoscuta sa carte (poate pentru că inițial nu a fost scrisă în limba română) găsiți aici.

Chiar dacă după titlul cărții pare că A. Marton a scăpat de chinurile celui mai aprig sistem în timp ce era deținut la Auschwitz, realitatea este că acesta a cunoscut „viața” mai multor lagăre naziste. Eliberarea sa a avut loc din lagărul de exterminare Ebensee din Austria, după ce a fost unul dintre participanții la „marșul morții”.

Cuvântul înainte este scris de către Al. Mirodan (1927-2010, scriitor, dramaturg, publicist, istoric literar și traducător român de origine evreiască), care consideră că memoriile doctorului Marton (a devenit doctor după eliberare, studiind medicina în România) constituie una dintre cele mai valoroase scrieri în legătură cu soarta evreilor din Ardealul anilor 1940-1945.

Povestea lui Marton începe cu primele amintiri ale acestuia din orașul natal, cu modul în care a perceput diferența dintre evreii, ungurii și românii ce conviețuiau în pace în acele ținuturi pitorești. Următorii ani, petrecuți la Miercurea-Ciuc, mult mai clari și datorită vârstei, dar și datorită semnelor mai ostentative ale evenimentelor ce vor urma, precum și perioada petrecută în ghetoul de la Cluj (acolo unde au fost evacuați evreii din Miercurea-Ciuc) sunt descriși limpede, cursiv, fără adăugiri ce nu sunt necesare. Evoluția acelor vremuri, modul în care viața își schimba cursul, precum și optimismul și resemnarea familiilor de evrei te fac să speri că totul se va termina cu bine, chiar dacă știi deja că tocmai pentru că nu s-a întâmplat astfel citești această carte.

În prima noapte, un bătrân de 77 de ani a făcut un atac de inimă și, cu toată intevenția imediată a medicului, în câteva ore a murit. Soția, cam de aceeași vârstă, a cerut cu insistență să spargem ușa vagonului ca să se arunce din tren împreună cu mortul. Numai cu injecția de calmante a doctorului a putut fi liniștită. Mortul a fost așezat în colțul latrinei bărbaților. Alt loc nu exista. Era paznicul mut al latrinei. Cei care-și făceau necesitățile aveau în fața lor corpul lui acoperit cu un cearceaf alb.

Drumul către destinația necunoscută (lagărul Auschwitz) de la ghetoul din Cluj este descris la fel de elaborat ca și restul evenimentelor. E pentru prima dată când citesc mărturisirea cuiva atât de detaliată despre zilele petrecute în acele condiții mizere, despre lipsa de hrană, apă, loc de dormit; despre tratamentele inumane la care erau supuși încă de pe atunci, prevestind parcă ce urma să vină.

Ca de fiecare dată au fost relatări ce m-au șocat, iar dacă nu ar fi atât de mulți martori ai acelor vremuri, atât de multe detalii care se potrivesc în mărturiile oamenilor care nici nu au intrat în contact unii cu alții, nici nu aș putea crede; uneori, nici așa nu pot crede cu adevărat de ce răutate, cruzime și lipsă de empatie au fost capabili… oamenii.

Drumul autorului a fost lung; din Auschwitz, unde inițial a fost selectat în rândul celor ce urmau să fie exterminați, din cauza lipsei unui papuc cu care nu a reușit să se încalțe la coborârea din tren și care creea aparența unui defect de mers (a fost salvat de tatăl său care nu a putut renunța și i-a dovedit doctorului Mengele că fiul său nu era șchiop, eroism ce nu a scapat nepedepsit); în lagărul Mauthausen unde ororile continuau să surprindă prin brutalitatea lor, urmat de lagărul Melk unde muncile erau istovitoare, iar mâncarea și odihna aproape inexistente; ultima oprire, lagărul Ebensee, unde se schimba doar felul muncii, paznicii și unde, într-un final și-a găsit libertatea.

Prin câte a putut trece acest om, câte grozăvii a putut vedea și câte dureri a putut simți, cu siguranță nu a reușit să descrie în aceste puține pagini. În fiecare lagăr, pe lângă experiențele vechi, imaginația acelor fiare cu chip de om aduceau mai multă durere, umilință și disperare deținuților.

Aveau un singur schimb de haine, iar mâncarea era, în principal, din resturi; erau supuși la munci istovitoare în condiții periculoase, bătăi, apeluri lungi și de peste 12 ore în care trebuiau să stea în picioare, goi, indiferent de temperaturi; trăiau fiecare zi în stres, în alertă, mereu cu capul plecat; unii s-au sinucis, mulți nu au rezistat bolilor și muncilor istovitoare, cei mai mulți au fost uciși; puțini au evadat și unii au fost eliberați. Mii, zeci de mii de vieți s-au perindat prin lagărele naziste, iar cel mai puțin probabil au suferit cei care au fost selectați direct pentru gazare.

Autorul a ajuns în lagăr alături de familia sa, femeile nu le-a mai văzut, tatăl și fratele său au murit mai târziu în lagărul Melk; tatăl său a murit ca urmare a unui transplant de os de la un cadavru, pentru că și în acest lagăr se făceau experimente odiose pe deținuți.

Nu știu ce m-a șocat mai tare dintre detaliile povestite în aceste memorii, totul este șocant, dar probabil povestea bărbatului care a reușit să iasă din camera de gazare (singurul supraviețuitor care a reușit să evadeze și să povestească lumii cum a asistat la măcelărirea semenilor săi, el fiind salvat datorită cunoștințelor de salvamar și a suzetei fiului său), cadoul făcut de colonelul Franz Ziereis fiului său – viața a 40 de deținuți evrei, sau nesațul care le-a adus moartea multor deținuți chiar în pragul eliberării.

Fotografiile din această carte ajută cititorul să vadă situația în care deținuții ajunseseră și întărește realitatea acelor vremuri prin suplimentul vizual.

Cartea a fost scrisă după 50 de ani de când autorul a fost eliberat de către armata americană, iar dorința acestuia este de a aduce la cunoștința noilor generații actele de cruzime la care a fost martor. Nu este o dorință neîntemeiată având în vedere că vizitele pe care le-a făcut ulterior în locurile cele mai cumplite ale vieții sale, i-au demonstrat că aceste vremuri se șterg sau nu s-au cunoscut niciodată. Nu putem să evităm greșelile pe care nu știm că le-am comis, iar istoria din care nu se învață nimic riscă să se repete.

Mărturia unuia dintre soldații americani care a ajuns în lagăr printre primii este cutremurătoare, îți răvășește sufletul mai mult, poate, decât cea a supraviețuitorilor. Cuvintele acestuia descriu atmosfera lagărului și starea deținuților din prisma unui om care nu a trecut prin acele chinuri, care nu le-a trăit, experimentat sau imaginat. Poate, pe alocuri, sunt mai ușor de înțeles percepțiile sale, fiind lipsite de presiunea psihică și fizică la care au fost supuși deținuții.

Trăim într-o societate care începe să fie tot mai fragmentată, tot mai divizată de egoism, ură, rasism, superficialitate. Uităm să fim oameni, uităm că trăim cele mai bune vremuri – așa grele cum le vedem – din istoria omenirii. Uităm să mulțumim, să prețuim și să împărțim dragostea, pacea și liniștea cu cei din jur. Suntem înclinați către povești de groază, către povești horror, dar dacă ne-am studia istoria am vedea că cei mai mari monștri au fost tot oameni, iar cel mai de groază scenariu a fost realitatea.

Deodată au apărut în fața noastră cadavre vii, care totuși vorbeau. Parcă atunci se ridicaseră din sicrie și se scuturaseră de țărâna mormântului. Ne-au înconjurat Jeep-ul. Veneau de peste tot, mulți, tot mai mulți. Mulțimea lor ne-a făcut la un moment dat să ne speriem. Parcă erau ființe de pe o altă planetă; planeta morților vii.