Bibliotecara de la Auschwitz (recenzie)

De Lady Dot on 30 apr. 2020 • ( 3 )

Autor: Antonio Iturbe

Editura: Rao, 2013

Număr pagini: 411

Traducere: Graal Soft SRL

Titlul original: La bibliotecaria de Auschwitz, 2012

Antonio G. Iturbe este un ziarist și scriitor aragonez, a publicat eseuri, literatură pentru copii și romanele „Crooked Straight”(2005), „Zile de sare”(2008), „Bibliotecara de la Auschwitz”(2012) și „Opencast”(2017), iar unul dintre premiile primite este Troa Libris, acordat de Fundația Troa.

Așa cum a considerat și juriul, „Bibliotecara de la Auschwitz” este un omagiu adus cărților, romanul a fost bine documentat timp de patru ani, iar rezultatul ne amintește de dragostea lui Liesel din „Hoțul de cărți” pentru aceste obiecte ce pot fi asemănate cu niște portale temporare.

La 14 ani, Dita are copilăria curmată de opresiunile germanilor asupra evreilor și ajunge să trăiască în lagărul de la Auschwitz, locație în care va primi funcția importantă de bibliotecară.

Mi-a fost greu să cred (mai ales după ultimele lecturi ce descriu viața deținuților din acest lagăr) că în acest lagăr exista o bibliotecă, iar această carte am deschis-o cu speranța că toate informațiile acumulate până acum erau doar partea rea a istoriei lagărului și că voi afla că viața nu era chiar atât de întunecoasă. Dar m-am înșelat.

La Auschwitz, viața omului nu valorează nici cât negru sub unghie; are atât de puțină valoare încât nici măcar nu mai e nimeni împușcat, pentru că un glonț e mai valoros decât un om.

Dita a avut „norocul” să fie repartizată în partea lagărului folosită pentru a crea imaginea normală și bună a sistemului nazist de „cazare” a forței de muncă. Dita mergea zilnic la o școală în care zeci de copii din blocul în care locuia primeau lecții de la profesori voluntari. Dacă până aici pare că în sfârșit ceva din experiența lagărului Auschwitz se aproprie de realitate, din nou eroarea și-a făcut loc în mintea și speranțele cititorului.

Școala din blocul 31 nu este decât rezultatul efortului lui Alfred Hirsch de a salva cât mai mulți copii evrei și de a le insufla valorile pe care naziștii le urau de fapt. Datorită acestui bărbat mai mulți copii evrei aveau șansa de a „evada” dintre zidurile lagărului și de a cutreiera lumea, aflându-i vastitatea, existența și regulile care o guvernează.

Nu contează câte școli vor închide naziștii, le răspundea. Ori de câte ori cineva se va opri într-un colț să povestească ceva și copiii se vor așeza în jurul lui să asculte, acolo se va fi înființat o școală.

Alfred Hirsch este un personaj important al cărții, iar povestea sa tumultoasă, care o face pe Dita să se îndoiască de bunele sale intenții, l-au transformat pe acesta într-ul fel de Schindler, doar că la un nivel cuntificabil mai mic, chiar dacă diferența dintre cei doi este din start mare: Hirsch era evreu, Schindler era german.

Chiar dacă asemănarea pe care eu o găsesc între cei doi ar putea să pară la o primă vedere irelevantă, consider important să vedem că până și în cele mai critice momente găsim figuri ce ne pot inspira, ce ne pot demonstra că totul poate fi măcar ameliorat, dacă nu chiar eliminat.

Alfred Hirsch m-a impresionat datorită tării de caracter, puterii psihice și optimismului pe care mereu l-a găsit în interiorul său pentru a-l oferi altora (poate nu chiar mereu, din carte veți afla că era doar un om, indiferent de cum era perceput de cei cărora le era stâlp de susținere psihică și de ce nu, chiar mentor), m-a impresionat devotamentul său pentru popor, dar și claritatea cu care vedea viitorul în noile generații (din această viziune a lui ar trebui să învățăm).

Îl va înțelege mai târziu, dar în acel moment nu este în stare să vadă în renunțarea lui acea ciudată clarviziune pe care o capătă oamenii când firul vieții lor se apropie de sfârșit. De pe înălțimea prăpastiei, totul pare extrem de mic. Lucrurile care păreau atât de mari se văd dintr-odată micșorate, iar ceea ce părea atât de transcedental este privit ca fiind ceva lipsit de importanță.

Poate că Hirsch nu a reușit să producă schimbarea pe care o voia, dar eforturile sale nu au rămas fără ecou. Pentru Dita, Hirsch era mai mult decât șeful școlii clandestine, iar evenimentele din viața acestuia îi afectau în mod direct viața ei.

Un alt lucru care m-a impresionat în această poveste este fascinația Ditei pentru cărți, dragostea aproape maternă pe care le-o purta (veți vedea cât de creativ a reușit să ascundă mereu cele câteva cărți pe care au reușit să le adune) și pasiunea cu care trăia povestea alături de personajul cărții pe care o citea în lagăr, dar și pe care o citise cât timp fusese în ghetou. Dita călătorea imediat ce deschidea cartea, iar modul în care autorul a descris povestea te face să crezi că simți cum treci poarta lagărului odată cu Dita și lecturile ei. Efectul iubirii pentru lectură se va regăsi și în momentele tensionate sau tragice prin care Dita și prietenele/vecinele din bloc sunt nevoite să treacă.

Cartea prezintă un Auschwitz puțin diferit de cel cunoscut din alte cărți, dar asta probabil doar pentru că blocul 31 avea regim special, era acoperirea perfectă a germanilor pentru lumea de afară. Era exemplul care răspundea zvonurilor sumbre care circulau despre gazările și chinurile celor din lagăr.

-Pentru că noi, evreii, suntem periculoși. Suntem rasa care le poate ține piept arienilor, cea care le poate înfrânge hegemonia. De aceea trebuie să ne elimine. Pentru el nu este ceva personal, doar o chestiune practică. Fermierul care seamănă cartofi și știe că în apropiere sunt mistreți pune capcane ca să-i omoare. Mor în niște capcane oribile făcute din cuie, este o moarte cumplită. Dar țăranul nu simte împotriva lor o ură furioasă; dacă i-ar vedea alergând prin pădure, i s-ar părea că sunt chiar niște animale simpatice. Mengele este ca acel fermier, în loc de cartofi cultivă primatul rasei ariene, pentru că este rasa lui. Este un bărbat care nu cunoaște ura… Teribil e că nu cunoaște nici mila. Nimic nu este în stare să-l înduioșeze.

O frumoasă și mistuitoare poveste de dragoste (de fapt două) este prezentată în acest epos, iar deznodământul este sfâșiitor. Mă refer la povestea dintre Rudi Rosenberg și Alice care s-au îndrăgostit și au avut o relație în timp ce erau despărțiti de gardul electric, dar și povestea dintre un gardian și o deținută nu este mai puțin tulburătoare.

Intensitatea cu care partenerii din aceste cupluri atipice se iubeau îmi amintește de legătura de neînvins a personajelor lui Liviu Rebreanu din „Adam și Eva”, legătură ce s-a încercat a fi materializată cu orice risc, indiferent de condițiile precare în care se aflau.

Mai mult, evadările care au loc, părtașii și motivele transformă povestea tragică a deținuților din lagăr într-un roman ce pe lângă detaliile tragice ale modului de trai a evreilor, conține aventură, romantism, speranță, sacrificiu și chiar iubire.

Mi-au plăcut multe, prea multe ca să le pot enumera, am devorat această carte simțindu-i finețea, gingășia, durerea și groaza ascunse în mințile și firile personajelor. Am simțit speranța ce licărea în întunericul vremurilor, iar experiența lor a devenit experiența mea. Am suferit cu Dita și am admirat-o pentru curajul și puterea de care a dat dovadă, de maturitatea pe care a trebuit să o aibă la o vârstă fragedă și am iubit-o pentru dragostea ei pentru cărți.

Recomand această carte tuturor, istoria Holocaustului nu trebuie să se șteargă din amintirea noastră – doar așa putem evita repetarea ei -, poveștile de dragoste prezentate în acest roman ar atinge inima oricui, iar stilul în care este scrisă ar cuceri orice cititor pasionat, indiferent de genul preferat.