Autor: Marie-Renée Lavoie
Număr pagini: 224
An apariție: 2020
Editura: Trei
Traducere: Ruxandra Chiriță
Titlul original: Autopsie d’une femme plate, 2017
Marie-Renée Lavoie s-a născut în anul 1974 în Québec. „Mr. Roger et moi” a fost romanul de debut al scriitoarei, pentru care a primit numeroase premii; a fost publicat în 2010. Primele capitole din „La petite et le vieux” le-a scris când avea 20 de ani.
„Autopsia unei așa-zise căsnicii banale” este una dintre cele mai cunoscute cărți ale autoarei.
Când mi-a spus că nu-și mai poate ține promisiunea, mi-a fugit pământul de sub picioare. Toate reperele mele s-au spulberat din câteva cuvinte. Și în timpul coborârii mele vertiginoase spre iad, proptelele pe care încercam să le prind îmi scăpau din mână.
Analiza mentală și sufletească pe care Diane o face asupra propriei persoane se datorează destrămării căsniciei acesteia. Jacques o anunță că iubește pe altcineva și că femeia cu care a fost căsătorit 25 de ani este de fapt o femeie anostă. Diane a resimțit vestea ca pe o mutilare a sufletului, o descotorosire a celui pe a cărui iubire se baza, o distorsionare a tot ce cunoștea până în acel moment, o reconfigurare a propriei persoane ce necesită regăsirea propriului sine.
Introspecția Dianei dezvăluie cele două laturi ale personalității: femeia rănită, dornică de răzbunare și femeia puternică, dorindu-și recăpătarea controlului propriei vieți.
În timpul lecturii, vedem sufletul dezgolit al femeii, deci și fiecare lovitură pe care aceasta o primește. După doar două zile de la primirea veștii legate de noua iubire a soțului, Jacques o roagă pe Diane să se comporte normal de dragul familiei și să celebreze cei 25 de ani de căsnicie ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
Făcând autopsia acestui suflet înțelegem motivele pentru care Diane a făcut publică despărțirea prin intermediul Facebook-ului.
Oamenii n-aveau decât să-și scrie, să se sune, să se acuze, să se consoleze, să-l judece, să mă deplângă, să ne condamne, să exclame, să fie îngroziți, să analizeze și să comenteze întreaga tătășenie fără mine; nu puteam înfrunta primele neplăceri majore, acele „Doamne, nu știam” șoptite prea tare, privirile piezișe, fețele consternate și gurile acoperite cu mâna ca să rețină surpriza sau șocul (sau satisfacția, cine știe). Nu m-aș putea plimba prin fața nimănui prefăcându-mă că nu-mi vine să mor. I-am văzut pe alții, la birou sau în altă parte, cum se clătinau letargici cu brațele încărcate cu dosare, încercând să dea impresia că situația e sub control. […]
Am aruncat vestea ca pe o halcă de carne într-o haită de câini înfometați. Speram să ies la suprafață când n-avea să mai rămână nimic, doar o grămadă de oase albite pe care să le pot aduna fără să mi se facă greață.
Chiar dacă trăirile lui Diane ne senzibilizează și ajungem să empatizăm până la „trăirea” senzațiilor și sentimentelor femeii, nu putem să nu observăm că întreaga suferință este de fapt cauzată de pierderea identității.
Multe dintre momentele în care Diane se simte pierdută sunt cauzate de lipsa lui Jacques ca stâlp al propriei personalități, iar lipsa bărbatului aduce noi provocări și nostalgii în mintea femeii abandonate.
Situațiile tensionate cauzate de dorința noii iubite a lui Jacques și a mamei acestuia de a discuta cu Diane sunt momente în care sufletul deja răvășit al soției părăsite este răscolit și parcă cele două femei scormonesc în rănile încă necicatrizate.
Cartea „Autopsia unei așa-zise căsnicii banale” este radiografia unui suflet părăsit, iar Diane este un exemplu care ne face să înțelegem ce poate fi în sufletul unei femei care se trezește după 25 de ani de căsnicie, singură.
Adormeam, epuizată, numai ca să mă trezesc într-un coșmar și mai îngrozitor; de fiecare dată descopeream că fusesem amputată. Durerea nu se estompa, rana rămânea deschisă. Aerul nu-mi mai ajungea în plămâni. Cu ambele picioare înfipte în balega vieții mele ce se fărâma ca o napolitană, m-am lăsat înghițită.
Așa cum spuneam mai sus, suferința soției părăsite este mult mai accentuată din cauza pierderii identității, a contopirii propriei persoane cu cea a partenerului, o lăsare a propriei personalități în paza celui care ar trebui să fie alături până la finalul vieții.
Dacă pentru bărbați această carte ar fi ca o dezvăluire a interiorului unei femei (ar putea fi o explicație a comportamentului de multe ori de neînțeles al femeilor), pentru femei ar putea fi dovada că într-o căsnicie (fie ea fericită) mereu trebuie să existe două identități ce aleg să conviețuiască ca una.
Diane a fost șocată de nerespectarea jurămintelor făcute de Jacques în ziua căsătoriei. Oare toată suferința soțiilor părăsite este doar din vina celor care părăsesc? Nu trebuie minimizat comportamentul josnic de a avea o altă femeie căreia să îi oferi inima înainte să îți anunți soția că nu mai este ceea ce te face fericit, dar nici nu trebuie să uităm că nicio femeie nu trebuie să își lase identitatea, personalitatea și existența în mâinile altcuiva; e ca și cum am lasă fericirea noastră în seama partenerului, iar noi ne-am relaxa doar pentru că într-o zi ne-a jurat iubire veșnică.
„Autopsia unei așa-zise căsnicii banale” este dovada faptului că o relație în care ambii parteneri se plafonează în umbra liniștitorului concept de „căsnicie” poate duce la efecte devastatoare asupra propriului sine.
Cartea se citește ușor, iar provocările statutului de femeie părăsită țin cititorul cu sufletul la gură. Dacă speranța lui Diane de a i se întoarce soțul în sânul familiei se împlinește, aflați citind această carte. Merită să aflați povestea acestui suflet rătăcit și deznodământul acestei furtuni sentimentale.
Ființa umană trăiește din speranță, e unul dintre cele mai mari talente ale sale. Iluziile cu care se îndoapă îi permit să scape, măcar pentru o vreme, de cruda realitate.
Distribuie pe:
Categorii:Marie-Renée Lavoie
Bookmymind 
Lasă un răspuns