Autor: Piero Chiara
Număr pagini: 152
An apariție: 1989
Editura: Dacia, Cluj-Napoca
Traducere: Miruna Dragomir
Titlul original: Il cappotto di astrakan (1978) * Una spine nel cuore (1979)

Piero Chiara a trăit în perioada 23 martie 1913 – 31 decembrie 1986 și a fost un scriitor italian, născut la Luino. Prima carte tradusă în engleză a fost „Dispariția semnorei Giulia”, iar cea mai cunoscută carte a sa, datorită premiilor primite, este „Dormitorul lui Bishop”.
Cărțile lui Chiara conțin analize psihologice, umor, melancolie și o doză din esența vieții de zi cu zi.
Cartea despre care am să vă vorbesc mi-a atras atenția datorită numelui primei nuvele, „Paltonul de astrahan”.
Paltonul de astrahan
În satul meu n-aș fi apărut niciodată cu un astfel de palton, dar la Paris se poate purta orice, chiar și un coif cu pene. Nimeni nu și-ar fi întors capul după mine pe stradă.
Eram totuși gata să refuz darul sau împrumutul, mă rog, ce era, cînd, pe chipul doamnei Lenormand a apărut o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată. O tristețe puțin bărbătească dar emoționantă, care m-a împiedicat să vorbesc. Cu somptuosul palton al fiului ei, sărmana femeie se gîndea să mă rețină lîngă ea ca unic remediu împotriva singurătății și a melancoliei sale de bătrînă singură pe lume.
Pentru cei care urmăresc blogul este lesne de înțeles de ce mi-a atras atenția acest titlu. Așa cum spuneam într-un articol postat recent, în literatură (ca și în viață) haina îl face de multe ori pe om.
Nu am știut la ce să mă aștept de la această nuvelă de 80 de pagini, dar povestea descoperită merită citită într-o seară de toamnă, la adăpostul călduros al căminului nostru.
Acțiunea se petrece în jurul anului 1950, când un tânăr italian pleacă într-o călătorie în Paris, după 20 de ani de când a făcut prima vizită în acest oraș minunat. Chiar dacă primul contact cu Parisul nu a fost pe măsura așteptărilor (a fost arestat doar pentru că a vrut să își viziteze un consătean aflat în închisoare, fapta sa bună fiind considerată o dovadă a complicității), a doua vizită era programată să fie mai lungă și să îi ofere timp să adune frumoasele aventuri pe care urma să le povestească, asemeni tinerilor ce își petrec o cât de mică perioadă de timp în Franța.
Găsind adăpost la doamna Lenormand, personajul nostru nu doar că și-a găsit chirie, iubită, ci și o nouă identitate: cea a lui Maurice, fiul cu destin misterios al doamnei Lenormand.
Venirea iernii îl punea pe tânărul nostru italian în poziția de a fi nevoit să plece acasă pentru a-și aduce hainele necesare sezonului rece. Dar, și de această dată doamna Lenormand a avut soluția salvatoare: paltonul de astrahan, lenjeria intimă de lână și alte articole vestimentare ale fiului său pușcăriaș, sub nicio formă mort, așa cum considera intalianul nostru.
Am remarcat că era puțin mai robust decît mine și poate că îmi semăna într-adevăr, chiar dacă este greu și chiar neplăcut să te vezi repetat în alte persoane, cu atît mai mult într-un nebun fugit de la închisoare. L-am privit în ochi încercînd să citesc în ei lucrul de care mă temeam și anume că era informat de legătura mea cu Valentine. A fost primul meu gînd cînd l-am auzit vorbind pe coridor.
În cele 80 de pagini aflăm cum se simțea personajul în raport cu toate coincidențele și asemănările dintre el și Maurice.
Ca să nu mai spunem că ajunge față în față cu cel căruia i-a luat locul, mama, iubita și pisica (Domitien). Cum se poate ca datorită unui palton de astrahan fugarul să își poată revendica logodnica, iar omul cinstit să ajungă fugar?
Ce se întâmplă cu cei doi bărbați și cu cine rămâne frumoasa Valentine?
Un ghimpe în inimă
O dată întors acasă ar fi trebuit să alerg din nou la întîlnirile acelea. Îmi petreceam însă zilele cu cărțile de joc în mînă sau absorbit de lungi partide de biliard. Sîmbăta și duminica urcam de unul singur în munții de pe celălalt mal al lacului. Să mă întoc cu ea în vechile ascunzișuri mi se părea o repetare inutilă a unor gesturi care nu mai aveau nici un sens.
Noua temperatură a sentimentelor mele, aproape rece ca să nu spun de gheață, m-a făcut destul de curînd să mă ascund chiar și după cină la Metropol, unde se juca pînă după miezul nopții și uneori chiar pînă dimineața.
Cea de-a doua nuvelă din cartea în discuție, „Un ghimpe în inimă”, își are acțiunea în jurul anului 1933. Acțiunea poveștii se învârte în jurul frumoasei Caterina, o tânără care sucea mințile bărbaților, dar asupra căreia plana cea mai pură imagine.
Povestea de dragoste dintre Caterina și narator este disecată de către bărbat, iar rememorarea amintirilor dintre el și frumoasa tânără, parcă răscolesc rănile considerate închise ale sufletului său.
Așteptându-mă nu dormea, ci rememora, cum mi-a explicat, adică se ducea din nou cu gîndul la povestea noastră din ziua în care ne-am cunoscut pînă în momentul de față, în camera aceea de hotel, asemeni cuiva care recitește fără oprire una și aceeași carte, mereu mai atent și terorizat de faptul că ar putea să-i scape ceva esențial.
Nu lipsită de ironie, „Un ghimpe în inimă” ne poartă prin vâltoarea sentimentelor îndrăgostitului, prin nostalgiile bărbatului trecut de primii fiori ai iubirii și prin dorința altruistă a acestuia de a o ști pe aleasa inimii lui (cel puțin la un anumit moment al vieții) fericită și împlinită.
Chiar dacă pentru onoarea frumoasei Caterine până și preotul era un mare apărător (vom afla că de fapt femeile își mărturiseau adevăratele păcate unui preot de la mănăstire), în final vom descoperi că fericirea femeii nu era datorată prezenței unui singur iubit în viața ei.
Deși obișnuită cu durerile, cît se poate de reale ale celor care nasc, a demonstrat înțelegere și față de abstractul meu travaliu și a știut să vadă ceea ce eu nu vroiam să admit: că explozia unei pasiuni nu se petrece la începutul ei, iar eu mă jucasem cu ea ca un adolescent care zgîndăre o bombă. Exact ca un adolescent, spunea, imatur și incapabil să pătrundă nu numai în sufletul, dar nici măcar în mintea unei femei, în timp ce Caterina, la douăzeci de ani, ba chiar și la șaisprezece era o femeie împlinită, pentru că femeile poartă în ele de la natură înțelegerea exactă a iubirii, cea căreia nu-i poți scăpa, indiferent cîte fantezii sau viclenii ai inventa.
Descoperirea trecutului amoros al fetei și gelozia peste care nu putea trece au facut-o pe Caterine să își aleagă drept soț un bărbat mai deschis la minte, care nu își dorea dreptul de proprietate asupra ei sau a trupului său, ci doar să fie iubit și fericit alături de ea. De iubit, putea fi iubită de oricine, nu putea să se supere pe acest lucru, iar ea, la rândul său putea să își găsească fericirea oferind iubire celor care au atât de multă nevoie de ea.
Cartea se citește ușor, povestea te învăluie în nostalgia acelor vremuri, stilul de scriere ne transmite încărcătura emoțională a personajelor și izul vremurilor și a iubirilor de demult. „Paltonul de astrahan” și „Un ghimpe în inimă” ne amintesc de beletristrica și de scriitorii acum dispăruți din ce în ce mai ușor în uitare.
Categorii:Piero Chiara
Lasă un răspuns