„Rapsodia Iubirii” este modalitatea prin care Andrada Ilie își exteriorizează viziunea asupra dragostei. O persoană romantică, cu inima și mintea îndreptate către acest sentiment primordiar existenței noastre, crează cu ajutorul condeiului tabloul iubirii, oferind prin intermediul poemelor sale o radiografie a sufletului îndrăgostit.
Poezia Andradei Ilie transmite cititorului dragostea, compasiunea și magnetismul iubitorului de frumos, transformând până și suferința în tablouri lirice demne de toată aprecierea.
Tema principală a poemelor este iubirea, dragostea nemărginită de existența noastră materială, experiența trancedentală pe care o încearcă sufletul împovărat de greutățile iubirii.
De un romantism curat, neprihănit, sincer și bine ancorat în realitate, poeziile Andradei Ilie îți atrag sufletul în vâltoarea lor, dorind să le citești din nou și din nou. Așa cum spunea Albert Camus „O iubire care nu suportă confruntarea cu realitatea nu-i iubire.”, iar „Rapsodia Iubirii” se situează, din acest punct de vedere, într-o realitate tragică, în care inima celui îndrăgostit este lăsată la latitudinea celui venerat.
De la eul liric îndrăgostit, exultat de fiorii iubirii, la cel căzut în brațele disperării, transformările sufletului uman sunt evidențiate cu discreție, prinzând cititorul în mirajul cuvintelor, momindu-l cu izul unic, asemănător mirosului dimineții de toamnă.
Disperarea eului liric este subliniată în repetate rânduri, iar implicația divinului nu este neglijată: „Câte ceruri trebuie să mai rup/Câte mări să umplu cu ochii mei,/ Câte inimi în piept să-mi mai pun/Cât oare să-i mai implor pe zei?/ Câte suflete divinul să-mi mai dea?/ Că până acum toate-s îngenuncheate/Cât trupu-mi să mai ardă ca o stea/Cât să mai blestem pustiul în noapte?/ Câte fâșii din mine zburate-n univers/Să mai las trupul să îmi golească?/ Ce să fac să crezi că te iubesc/Că ești minunea mea cerească?”. Tot Albert Camus spunea că iubirea înseamnă „Să dărui totul fără speranță de răsplată”.
În poezia „Atât de mult” eul liric scoate la suprafață toate chinurile prin care a trecut în numele iubirii. Transformarea realității într-un iad, dar și a celui iubit în demiurgul sufletului schingiuit de dragoste subliniază urcușurile și coborâșurile unei iubiri distrugătoare, devoratoare și toxice. „Atât de mult te-am putut iubi/ Că diavolului sufletul mi-am vândut,/ Doar să te văd,să te aud,să te pot simți/ Am adus iadul și l-am trăit pe pământ./ Erau flăcări peste tot în jurul meu/ Îmi pârjoleau până și sufletul,/ Devenisem un înfocat ateu/ Singurul meu zeu… fiind tu.”.
„Iubirea noastră se va hrăni din dureri și greșeli, așa cum focul se hrănește din tot ceea ce îi stă în cale.”, spunea Camil Petrescu, iar această hrană „greu de digerat” a sufletului se regăsește din plin în „Rapsodia iubirii”. Fie că este singurătate, părăsire, obstacole aproape imposibil de trecut sau chiar incertitudine ori gelozie, toate fațetele iubirii sunt întoarse și învârtite cu stil și pasiune, purtându-te pe senzațiile oferite de iubire ca pe notele unei frumoase rapsodii.
„Ne-om naște a doua oară” este manifestarea tăcută a resemnării eului liric în fața imposibilității trăirii poveștii de iubire („Ne-om naște a doua oară/ Într-un destin cu noi doi,/ Unde sărutul să nu doară/ Dorul să nu muște din noi.”).
„Ne-om naște din nou pentru noi/ Și pentru a noastră iubire,/ Ce arde cu vii văpăi/ Și o vom duce-n nemurire.”, „Îmi strig iubirea dincolo de veac/ Elixir și în același timp osândă,” sunt doar câteva versuri în care veșnicia iubirii este adusă în discuție. Nevoia ca dragostea să devină efemeră, nemuritoare, răzbate din versurile acestei cărți, de parcă, singura dorință pe care o mai nutrește eul liric este rămânerea acestei povești de iubire, măcar în amintirea Universului, ca o umbră sau firimitură cu rol de aducere aminte în alte vremuri, mai prielnice.
Eul liric experimentează și sentimente de vină față de iubire (iubirea ca și concept, ca și sentiment înălțător, pur, dăruitor), „S-or așeza frânturi din noi printre coperți/ Simțăminte ce-au zguduit inimi,/ Din suflet te rugăm iubire să ne ierți/ Că te-ai născut din patimă și lacrimi.”, „Două inimi bolnave de iubire…/ Ce-au pus frânturi din ele-ntre coperți,/ Ce au luptat cu tot ca să îți de-a nemurire/ Că a durat prea mult, iubire să ne ierți”.
„Marionetele” exprimă limitarea omului la scopul pentru care a fost creat, imposibilitatea acestuia de a schimba cursul destinului, altfel decât oferind iubire în jur. „Fiecare din noi are a lui misiune/ Acum vă întreb… dacă aducem dor/ Vom fi oare veșnici în astă lume?/ De ce n-am semăna iubire-n urma noastră,/ Chiar de nici asta nu ne aduce veșnicie?”.
„A iubi înseamnă a suferi și cum mulți fug de suferință, puțini știu să iubească” a spus Emil Cioran și conform aceluiași autor „Toate neputințele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristețe”, motiv pentru care finalul acestei cărți este cum nu se poate mai vindecător.
„Rapsodia Iubirii” se încheie cu îndemnul de a oferi iubire, acest sentiment fiind la fel de vital pentru om ca și apa. „Haideți să fim urciorul cu apă vie, rece/ Ce răcorește sufletul oricui/ Și fericirea vom simți cum trece,/ Din inimă-n adâncul sufletului!”.
Conștientizarea consecințelor pe care le are iubirea ne-ar putea ajuta să iubim necondiționat și să suferim mai puțin și cu mai multă demnitate!
Citiți această carte pentru a putea înțelege farmecul, riscul și complexitatea dragostei!
Lăcrămioara Neamțu
Cuvânt înainte – „Rapsodia Iubirii”, Andrada Ilie
Distribuie pe:
Categorii:Andrada Ilie, Cuvânt înainte
Bookmymind 
Lasă un răspuns