Cinci copeici (recenzie)

Autor: Sarah Stricker

Număr pagini: 474

An apariție: 2016

Editura: rao, București

Traducere: Graal Soft SRL

Titlu original: Funf Kopeken, 2013

De când mă știu, mama nu a vorbit decât despre viitor. Abia acum, când s-a stafidit ca un bazin gonflabil golit de apă la sfârșitul verii, și-a descoperit brusc gustul pentru trecut. Dar de prezent nu s-a atins până la final.

Sarah Stricker este jurnalistă și scriitoare germană (născută în 1980) și locuiește în Tel Aviv din 2009, locație din care raportează pentru mass-media germană despre Israel și pentru mass-media israeliană despre Germania. Până la debutul din 2013 cu romanul „Cinci copeici” a scris povestiri scurte pentru care a primit mai multe premii. Pentru primul roman a primit premiul „Mara Cassens”, cel mai valoros premiu pentru un roman de debut german.

Romanul are în vedere soarta a trei generații, iar acțiunea se desfășoară după război, dorind să evidențieze relațiile germano-evreiești. Naratoarea scrie povestea mamei sale, așa cum îi este povestită de femeie în ultima etapă a vieții.

M-am întrebat adesea la început de ce îmi povestea toate aceste lucruri. De ce trebuia să le știu? De ce ar trebui să știe cineva asemenea lucruri despre mama sa?

De ce nu mi-a plăcut

„Cinci copeici” este o carte care mai mult promite decât oferă, din punctul meu de vedere. E drept, în ultimul an am citit câteva cărți despre perioada în care războiul era întrecut în atrocitate de uciderile în masă din timpul Holocaustului, poate de asta mi se pare că această carte prezintă prea puțină informație în acest sens.

„Nu este roman istoric” ar putea spune orice cititor căruia i-a plăcut cartea îndeajuns încât să nu-l deranjeze comparația cu „Hoțul de cărți”, nemulțumire care nu ar fi apărut dacă nu s-ar fi promis expres o experiență similară. O astfel de garanție am întâlnit-o și în cazul cărții „Bibliotecara de la Auschwitz”, carte care s-a ridicat la nivelul referinței de pe copertă.

În cărțile menționate mai sus identificăm trăiri și sentimente de o intensitate incredibilă, putem experimenta dragostea față de cărți (element comun în ambele romane menționate), dragostea față de viață, oameni sau principii și ororile prin care oamenii inimoși, puri, buni, nevinovați au fost puși față în față cu moartea, boala, trădarea, umilința. Din punctul meu de vedere aceste aspecte nu pot fi comparate cu povestea unei femei care ajunge să locuiască în Berlin (după distrugerea lui), să studieze și să se bucure de o minte ilustră, dar să își accepte să săvârșească trădare cu trupul și cu gândul, să se complacă într-o existența umilitoare pe care a acceptat-o, conștientizat-o și dorit-o în numele plăcerilor carnale.

[…], în realitate, auzisem lacrimile mamei. Că inima ei frântă nu voia să se vindece. Rănile erau cele care se deschideau mereu atunci când mă privea – eram chipul care îi amintea cu atât mai mult de el cu cât îi semănam mai puțin.

Ce mi-a plăcut

Chiar dacă subiectul acestei cărți nu este ce așteptam fiind comparată cu „Hoțul de cărți”, am reușit totul să înțeleg ideea de la baza acestei comparații. Modul în care autoarea a disecat viața, gândurile și trăirile personajelor este de-a dreptul încântător. Profunzimea cu care te ajută să intri în mintea fiecărui personaj, să îi înțelegi viziunea și aportul adus de experiența acumulată în vremuri tulburi.

Pe alocuri, cartea m-a făcut să îmi amintesc de „Viața cu Louie”. Mai exact, în doar 3 momente am regăsit o undă de amuzament.

Dar, mai mult decât de public, se temea de exclamația bunicului: „Teamă? La Kazan îi aruncau într-o gaură cu șobolani pe toți cei care erau prea lenți și îi lăsau acolo până la începeau să pută. Asta numesc eu teamă”.

Oricât aș încerca să subliniez parți pozitive ale acestei cărți, nu reușesc. Singurul detaliu care face ca această carte să merite citită este stilul scriiturii (unele senzații și trăiri sunt descrise intens și amănunțit).

Această carte poate fi savurată doar dacă te aștepti să nu fie ce te aștepți, dar aș fi curioasă să citesc un roman scris de Sarah Stricker despre un alt subiect.

Un gând despre „Cinci copeici (recenzie)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.