Să-i reparăm pe cei vii (recenzie)

De Lady Dot on 15 nov. 2020 • ( 0 )

Autor: Maylis de Kerangal

Număr pagini: 271

An apariție: 2019

Editura: Litera, București

Colecția: Clasici Contemporani Litera

Traducere: Laurențiu Malomfălean

Titlul original: Réparer les vivants, 2014

[…] oprirea inimii nu mai este semnul morții, de-acum înainte încetarea funcțiilor cerebrale e ceea ce o atestă. Cu alte cuvinte: dacă nu mai gândesc, nu mai exist. Destituire a inimii și încoronare a creierului – o lovitură de stat simbolică, o revoluție.

Maylis de Kerangal a scris mai multe romane, printre care: „Je marche sous un ciel de traine” (2000), „La vie voyageuse” (2003), „Corniche Kennedy” (2008), „Naissance d’un pont” (2008), „Să-i reparăm pe cei vii” (2014), roman ce a câștigat 10 premii literare în Franța și o nominalizare la Premiul Man Booker International.

Accindentul în urma căruia Simon ajune în moarte cerebrală este evenimentul declanșator al acțiunii din „Să-i reparăm pe cei vii”. Tinerețea și vitalitatea organelor lui Simon ar putea salva viețile altor persoane, dar pentru ca asta să fie posibil, medicii trebuie să obțină acordul familiei pentru donarea organelor.

[…] corpul lui Simon nu e un depozit de organe din care să ne servim, demersul se întrerupe în cazul în care căutarea expresiei voinței defunctului, pe care am efectuat-o împreună cu rudele, ajunge la un refuz.

Tăcerea e acceptare

Cartea ne prezintă următoarele 24 de ore de la accident din perspectiva medicilor și a părinților. Ne relevă atât procedura psihică a celor implicați, cât și cea medicală. Solicitarea acordului pentru donarea organelor îi pune pe medici într-o postură dificilă, nedreaptă.

De câte ori auzim de transplant de organe pierdem din vedere postura medicilor sau a rudelor donatorului. Până și situația primitorului este una dificilă și plină de gânduri măcinătoare.

Să fii întrebat dacă fiul tău și-a exprimat acordul sau dezacordul în legătură cu donarea organelor nu este un scenariu la care am dori să ne gândim, și nici nu ne trece prin cap, pentru că societatea noastră încă nu este atât de famialiarizată cu astfel de proceduri medicale. Tinerețea lui Simon este un mare impediment pentru acceptarea morții acestuia, dar o și mai mare miză pentru salvarea altor vieți, pentru „repararea celor vii”. Este greu să înțelegi că fiul tău e mort, în timp ce el arată atât de viu, chiar dacă este ținut în viață datorită aparatelor. Este un adevărat proces psihic și emoțional prin care părinții tânărului trec, în timp ce medicii așteaptă acceptul sau refuzul, punându-și speranțele în puterea de a trece peste un șoc și a reda șansele la viață unor persoane străine, pe care nu le vor cunoaște niciodată.

Cu toate astea, degeaba împart cei trei indivizi același spațiu și ocupă același timp, în clipa asta nimic nu e mai îndepărtat pe această planetă decât cele două ființe în durerea lor și acest tânăr venit să se pună în fața lor cu scopul – da, cu scopul – de a le obține consimțământul pentru prelevarea organelor copilului lor. Un bărbat și o femeie prinși într-o undă de șoc, aruncați în același timp în aer și trântiți într-o temporalitate dislocată – o continuitate pe care moartea lui Simeon o curma, dar o continuitate care, aidoma unei rațe fără cap alergând în curtea unei ferme, continua, o nebunie -, o temporalitate a cărei dureri țesea materia, un bărbat și o femeie concentrând asupra capetelor lor deplina tragedie a lumii, și acest tânăr în halat alb, pornit și prevăzător, gata să poarte conversația fără să ardă etapele, declanșându-și însă o numărătoare inversă într-un loc din creier, conștient că un corp în moarte cerebrală se degradează, și că trebuie acționat rapid – prins în această contorsiune.

„Să-i reparăm pe cei vii” este o carte profundă, ce te face să meditezi asupra efemerității vieții, aducând totodată în atenția cititorului o procedură medicală, pe cât de dureroasă pentru participanți, pe atât de vindecătoare, miraculoasă și solidară.

Nu vreau să-i deschisă corpul, să-l disece, nu vreau să-l golească – puritatea cromatică a vocii lui Sean, albă, pe care frigul o face ascuțită precum cenușa peste lamă.

Vor reuși doctorii să folosească decesul unui om pentru repararea altora? Reușesc părinții lui Simeon să întrevadă tragediile care vor fi evitate ca efect al propriei nenorociri? Poate fi viața transplatată dintr-un om într-altul?

Expresivitatea limbajului fac din cea mai mare teamă a umanității (moartea) un subiect de analiză, iar misticismul morții este învăluit de știință, făcând adevărate minuni pentru persoanele compatibile cu organele lui Simon.