Verde de smarald (recenzie)

De Lady Dot on 10 ian. 2021 • ( 0 )

📚 Culorile dragostei #3 📚

Autor: Kerstin Gier

Seria: Culorile dragostei

Număr pagini: 398

An apariție: 2017

Editura: Litera

Traducere: Valentina Georgescu

Titlul original: Smaragdgrun, 2012

Kerstin Gier este născută în 1966 și a scris numeroase romane pentru tineri și adulți. De origine germană, a debutat cu seria „Culorile dragostei”: „Roșu de rubin” (2009), „Albastru de safir” (2010), „Verde de Smarald” (2012).

„Verde de smarald” încheie seria „Culorile dragostei”, dezvăluind toate misterele și secretele care au captivat mintea și inima cititorului de-a lungul primelor două volume. Dacă am avut emoții că voi fi dezamăgită, finalul m-a frapat prin iscusința autoarei de a pune cap la cap toate detaliile și de a mă surprinde. Chiar dacă unele secrete le-am prevăzut, fiind inserate informații în cuprinsul primelor volume, măiestria cu care a fost construită povestea a culminat în final.

Faptul că puteam să văd demoni gargui şi alte astfel de năluci şi chiar să vorbesc cu ele din fragedă pruncie era doar una dintre bizarele însuşiri cu care eram nevoită să trăiesc. Cealaltă era chiar şi mai bizară, eu însămi aflând despre ea abia în urmă cu aproape două săptămâni, şi anume că aparţineam unui cerc – secret!

Personajul care a acaparat povestea, tânăra Gwendolyn, face din această serie o lectură potrivită pentru adolescenți, dar complexitatea poveștii și a personajelor adaptează narațiunea și pentru vârste mai „coapte”. Un SF bazat pe călătorie în timp (doar în trecut) învăluit în mister, chiar dacă are în prim plan aparent adolescenți, face ca inima cititorului să bată și să se simtă ca în tinerețe.

„Culorile dragostei” conține nu doar o poveste despre o Lojă Secretă și un misterios plan al unui conte mort de secole, ci și o poveste de dragoste (de fapt mai multe) ce transcende linia temporală și care sensibilizează prin puterea iubirii de a trece peste obstacole.

Cineva trebuia să moară? Acesta să fi fost motivul pentru care Lucy şi Paul să fi furat cronograful? Pentru că preţul li s-a părut prea mare, auzeam spunând vocea mamei. Preţul – viaţa unui om? Îmi trecură brusc prin minte scene relevante din filme, cu cruci atârnate invers, cu ofrande umane pe un altar şi bărbaţi cu glugi pe cap, care îngânau mantre babiloniene. Ceea ce nu prea se potrivea cu Gardienii – cu unele excepţii, poate.

Puterile și rolul lui Gwendolyn sunt mult mai importante decât înțelegem din primele două volume, iar planul contelui de Saint-Germain nu este nici pe departe atât de nobil pe cât a dorit să înțeleagă și să creadă adepții săi (Gardienii).

Personajul lui Gwendolyn este piesa de rezistență a acestei serii (chiar dacă povestea în sine este superbă, complexă și mult mai plină de înțelesuri decât mi-am imaginat la început) datorită modului în care a fost tratată de către personajele cu care a intrat în contact. Importanța pe care o are în închiderea cercului de sânge din cronograf o transformă pe tânără într-o adevărată unealtă a contelui, iar lipsa de scrupule a bărbatului te fac să suferi alături de adolescentă pagină cu pagină. Și dacă asta ar fi fost tot! Viața lui Gwendolyn a fost dată peste cap din moment ce a realizat că gena călătoriei în timp este de fapt moștenită de către ea, iar această răsturnare de situație este doar începutul haosului în care i se transformă existența. Minciunile au făcut parte din viața ei încă de la început (a fost mințită în privința datei de naștere și nu numai), totul doar pentru a o proteja, rezultatul fiind opusul (a fost nepregătită pentru misiunea pe care Loja Secretă a contelui de Saint-Germain consideră că fata trebuie să o îndeplinească).

Egoismul contelui este cu adevărat realizat de către cititor în ultimul volum, iar prețul pe care Gwendolyn trebuie să îl plătească pentru ca acesta să obțină nemurirea este mai presus de propria viață. Dragostea ei pentru Gideon este miza pe care contele de Saint-Germain pariază toată operațiunea de obținere a „remediului tuturor bolilor”, astfel cei doi ajungând într-o situație tragică.

Eu nu prea mă văităm din fire, doar că era pentru prima oară în viaţa mea că sufeream din dragoste. Adică, sufeream aşa, pe bune, din dragoste. Genul ăla de suferinţă care doare rău de tot. Toate celelalte probleme erau departe şi uitate. Chiar şi supravieţuirea trecuse în plan secund. Sincer: pe moment, gândul morţii nici nu era chiar aşa de neplăcut. La urma urmei, nu aş fi fost prima care ar fi murit de inimă albastră, aveam chiar cea mai selectă companie: mica sirenă, Julieta, Pocahontas, dama cu camelii, Madama Butterfly – şi-acum, eu, Gwendolyn Shepherd. Partea bună era că puteam să renunţ la faza cu pumnalul (dramatic), căci, aşa de mizerabil cum mă simţeam, probabil că eram de mult bolnavă de oftică, din care se murea mult mai artistic. Palidă şi frumoasă precum Albă ca Zăpada, aveam să zac în patul meu, cu părul răsfirat pe pernă. Gideon avea să îngenuncheze la căpătâiul meu şi să regrete amarnic ceea ce făcuse, când eu aveam să-mi murmur ultimele cuvinte…

Gwendolyn este Rubinul, ultimul dintre călătorii în timp, începutul și sfârșitul, iar aceste profeții nu sunt simple cuvinte. Puterea corbului pălește în fața adevăratei puteri a Rubinului (pe care vă las să o descoperiți în timpul lecturii), planurile mărețe ale contelui fiind stricate prin simpla naștere a fetei. Tot ce vă pot dezvălui este că Gwendolyn trebuie să moară pentru ca contele să devină nemuritor. Mai mult decât atât, Rubinul trebuie să se omoare pentru a oferi nemurire contelui.

Pentru a nu vă strica finalul excepțional (aș putea spune că mai romantic decât cel al Julietei și al lui Romeo) vă invit să citiți această serie. Este o lectură relaxantă, dar nu lipsită de conținut. Este o poveste de dragoste diafană și adolescentină, dar plină de istorie, profeții, misticism și călătorii în epoci demult apuse.

Am simţit durerea o secundă mai târziu. Precum o marionetă căreia i se taie sforile, am căzut în faţă, în genunchi, apăsându-mi instinctiv mâinile pe piept. L-am auzit pe Gideon strigându-mi numele, am văzut cum a smuls simultan două paloşe din perete, pe care a început să le fluture deasupra capului ca un samurai. M-am prăbuşit între timp definitiv pe podea, capul aterizându-mi nu foarte delicat pe parchet (pentru aşa ceva o perucă este, totuşi, practică). Ca prin minune, durerea dispăru dintr-odată. Am privit uluită în gol timp de o clipă, după care am început să plutesc uşoară, desprinsă parcă de trup, sus, tot mai sus, în înaltul încăperii, înspre plafonul încărcat de stuc. În jurul meu, în lumina lumânărilor, dansau particule aurii de praf minuscule şi aproape că mă simţeam ca şi când aş fi devenit şi eu una dintre ele.