Ove nu-i deloc vorbă-lungă. Pricepuse că lumea vede asta ca pe un mare defect în ziua de azi. De parcă trebuie să fii în stare să trăncănești cu orice țicnit care-ți iese în cale, doar pentru că așa-i „politicos”! Ove nu știe cum se face asta. Poate că are de-a face cu copilăria și educația de acasă. Poate că bărbații din generația lui nu au fost niciodată suficient de pregătiți pentru o lume în care toată lumea vorbește despre ce are de gând să facă, dar nu pare să conteze dacă vor face ce-au zis au ba. În ziua de azi, oamenii se proțăpesc în fața propriilor case nou-renovate și se mândresc cu ele de parcă le-au construit cu mâinile lor, deși nicio șurubelniță n-au mișcat din loc. Nici măcar nu încearcă să pretindă c-au pus umărul. Dimpotrivă, se mândresc cu asta. Nu mai e nicio scofală să fii în stare să bați o scândură în podea, să zugrăvești singur sau să pui cauciucurile de iarnă. Nu mai are nicio valoare să știi să faci ceva temeinic. Dar ce valoare are tot ce cumperi de-a gata? Ce valoare mai are omul în sine?

Autor: Fredrik Backman

Număr pagini: 230

An apariție: 2017

Editura: Art

Traducere: Andreea Caleman

Titlul original: En man som heter Ove, 2012

Fredrik Backman este un cronicar, blogger și scriitor suedez, născut în anul 1981. După romanul „Un bărbat pe nume Ove” (2012), a mai publicat: „Lucruri pe care băiatul meu trebuie să le știe despre lume”(2012), „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” (2013), „Britt-Marie a fost aici” (2014), „Și în fiecare dimineață drumul spre casă devine mai lung”(2016), „The Deal of a Lifetime”(2017), „Scandalul” (2017), „Noi contra voastră” (2018) și „Oameni anxioși” (2019).

„Un bărbat pe nume Ove” reprezintă primul contact cu scrierile lui Backman; între timp am mai citit „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” și „Oameni anxioși” (în curând voi publica impresiile și despre aceste două cărți). Stilul lui Backman este inedit, personajele și acțiunea sunt construite într-o manieră aparte, lecțiile de viață ce pot fi desprinse din cărțile sale sunt împletite cu umor, fără a se face abstracție de neajunsurile și nefericirile vieții.

Cartea se lecturează ușor, scriitura este nemaipomenită și greșelile aproape inexistente (sunt doar câteva spații sau cuvinte despărțite fără a fi necesar, posibil cauzate de citirea în format electronic a cărții).

Ove știa prea bine că prietenii ei nu pricepeau de ce s-ar trezi ea în fiecare dimineață și ar hotărî de bunăvoie să-și petreacă ziua cu el. Nici el nu înțelegea de ce. El îi construia un raft, iar ea îl umplea cu cărți ale unor oameni care scriau pagini întregi despre sentimente. Ove înțelegea lucrurile pe care le vedea și le putea atinge. Beton și ciment. Sticlă și oțel. Unelte. Lucruri pe care le puteai desluși. Înțelegea unghiurile drepte și instrucțiunile clare. Machete și schițe. Lucruri care puteau fi desenate pe hârtie. Pentru el totul era alb sau negru.

Iar ea era culoare. Toată culoarea lui.

Dintre cele trei cărți citite până în prezent „Un bărbat pe nume Ove” este preferata mea. Fără a sta măcar pe gânduri aș alege aceasta carte ca fiind una dintre favoritele mele. Și nu doar dintre cărțile scrise de Backman.

„Un bărbat pe nume Ove” este specială pentru mine din mai multe puncte de vedere. Ceea ce diferențiază această carte de restul lecturilor mele este umorul. Prima parte a cărții mi-a stârnit crize de râs (și nu sunt o persoană ușor de amuzat, hohotele de râs sunt excepții atunci când aud o glumă sau privesc un film/video ce stârnește avalanșe de râs în rândul celorlalți).

Ove este un bărbat de 59 de ani, morocănos și dezămăgit de evoluția societății și de transformarea individului de-a lungul timpului. Printre hohotele de râs (mai ales că în unele situații împărtășeam principiile bărbatului) nu m-am putut abține să nu îl judec. Ove era atât de critic cu oricine și orice, încât atunci când am aflat că locuiește singur, nu am putut să nu îl judec la rândul meu („nicio femeie nu ar putea trăi cu un astfel de bărbat”). Am regretat acest gând în final. L-am regretat din tot sufletul, de parcă Ove ar fi simțit judecata mea și i-aș fi cauzat neplăceri cu acest simplu gând.

Unul dintre lucrurile pe care le admir în cărțile lui Backman este puterea de a transforma personajele. Tehnica de prezentare și conturare este atât de reală, încât relația cititor – personaj transcede povestea. Aparențele înșeală de cele mai multe ori și, cu cât ajungi să citești mai mult, cu atât cunoști mai bine persoana (personajul). Exact ca în viața reală. La fel ca și în viața reală, descoperirea personajelor lui Backman te învață ceva despre tine. Eu am primit o adevărată lecție despre cât de ușor este să etichetezi o persoană și cât de superficial pot privi lucrurile.

Sonja a spus cândva că, pentru a înțelege oameni ca Ove și Rune, trebuia să înțelegi mai întâi că erau oameni prinși în epoca greșită. Oameni care aveau nevoie de lucruri simple în viață. Un acoperiș deasupra capului, o stradă liniștită, o anume marcă de mașini și o femeie căreia să îi fie fideli. O slujbă unde să aibă un rost. O casă în care lucrurile se strică în mod regulat, astfel încât să aibă ceva de meșterit tot timpul. „Orice om vrea o viață demnă, doar că demnitatea înseamnă ceva diferit pentru fiecare”, mai spunea Sonja. Pentru oameni ca Ove și Rune, demnitatea era, poate, pur și simplu, sentimentul că, nevoiți să se descurce singuri în viață încă de mici, era dreptul lor să nu devină niciodată dependenți de alții ca adulți. Mândria de a nu pierde controlul. De a avea dreptate. De a ști pe ce drum să o apuce și cum se înșurubează sau deșurubează un șurub. Ove și Rune erau dintr-o generație în care oamenii erau ceea ce făceau, nu ceea ce vorbeau.

Ove este un bărbat complex, cu o inimă mare (la propriu și la figurat) și cu o morală și niște principii la care nu a renunțat de când era copil. „Ce e corect, e corect”, premisă care îl face să se adapteze greu într-o societate în care minciuna, fățărnicia și superficialitatea începe să primeze în fața sufletului, corectitudinii și moralității.

Pe Ove societatea l-a făcut să fie bărbatul care este. Într-o lume care se înclină după cum bate vântul, principiile solide ale suedezului par dure, înțepenite într-un trecut de neînțeles (sau pe care nimeni nici nu se complică să îl înțeleagă).

Nu-i poate înțelege pe oamenii care abia așteaptă să iasă la pensie. Cum s-aștepți toată viața să devii de prisos? Să umbli fără rost, s-ajungi o povară pentru societate, cine visează la așa ceva? Să stai acasă, așteptând să mori. Sau, și mai rău, așteptând să vină să te ducă la azil, fiindcă nu mai ești în stare să-ți porți singur de grijă. Să depinzi de alții ca să mergi la toaletă. Ove nici că-și poate închipui ceva mai strigător la cer. Nevastă-sa îl tachinează mereu că-i singurul om pe lume care mai degrabă ar fi mortul din coșciug decât nevolnicul care vine la înmormântare în cărucior cu rotile. Și s-ar putea să aibă dreptate.

Ove nu este de fapt așa de rău precum îl percepe lumea. Inima lui este caldă, dar pentru asta trebuie să ai aceleași principii bine ancorate într-o morală exemplară. Singura persoană care l-a înțeles vreodată și care a reușit să îi privească sufletul dincolo de aparențe a fost soția sa, Sonja. Povestea lor de dragoste este minunată, iubirea lui Ove pentru femeia care i-a adus fericirea în viață fiind impresionantă.

„A iubi pe cineva e ca și cum te-ai muta într-o casă nouă”, obișnuia Sonja să zică. „La început ești îndrăgostit de tot ce-i nou, te minunezi în fiecare dimineață că-i casa ta, ca și cum te temi că, în orice clipă, poate să năvălească altcineva pe ușă și să spună că totu-i o mare greșeală și că, de fapt, nu ți se cuvine un loc atât de frumos. Apoi anii trec, fațada se scorojește, lemnul crapă pe ici, pe colo, și ajungi să iubești casa nu pentru cât de perfectă e, ci pentru imperfecțiunile ei. Îi știi toate unghiurile și ungherele. Știi cum să faci să nu se înțepenească cheia în yală când e ger. Știi care scânduri din podea se mișcă atunci când pășești pe ele și cum să deschizi ușile dulapului ca să nu scârțâie. Știi toate micile secrete care o fac căminul tău.” Ove bănuia, bineînțeles, că el era ușa de dulap din exemplul Sonjei. Uneori, când era supărată pe el, o auzea murmurând: „Stau și mă-ntreb dacă se mai poate face ceva când fundația casei e strâmbă de la bun început”. Și știa prea bine ce voia să spună cu asta.

„Un bărbat pe nume Ove” aduce subtil în atenția cititorului drama unui om al faptelor, ajuns în poziția de a nu mai fi util societății. De fapt, de a fi considerat inutil. Pus în această postură, Ove își dorește să moară, să meargă alături de Sonja, singura persoană care l-a înțeles vreodată. Dar nici să mori nu este simplu atunci când nimic nu mai este făcut cum trebuie și când te bazezi pe principii și corectitudine. Astfel, fiecare zi în care Ove se hotărăște să moară ajunge să fie doar o altă zi în care etica îl solicită și îl forțează să își amâne plecarea la Sonja.

Moartea e un lucru de mirare. Oamenii își trăiesc toată viața ca și cum moartea n-ar exista și, cu toate astea, moartea e unul dintre cele mai puternice motive de a trăi. Unii dintre noi devin din timp conștienți de ea și trăiesc mai intens, mai încăpățânat, mai cu furie. Unii au nevoie de prezența ei constantă pentru a înțelege antiteza. Alții devin atât de preocupați de moarte încât ajung să o aștepte cu mult înainte ca ea să își anunțe sosirea. Ne e frică de moarte, dar, cel mai mult, ne e teamă că o să-i lovească pe alții, nu pe noi. Cea mai mare frică e că o să ne ocolească. Și că o să ne lase singuri pe lume.

Iubirea și respectul pentru femeia care i-a schimbat viața dăinuie dincolo de moarte, vizitele și discuțiile la mormântul acesteia fiind o mică parte din acțiunile pe care Ove le face pentru ea. Viața lui încă este ghidată de dorințele și principiile femeii, considerând că dacă nu i-ar face pe plac l-ar certa atunci când se vor întâlni.

Cartea este emoționantă, Ove ajunge în inima cititorului, iar finalul îți sfâșie sufletul. De obicei, la finalul unei cărți regret că nu pot urmări în continuare povestea personajelor favorite, dar la finalul acestei lecturi am simțit că am pierdut o persoană dragă. Am simțit că am fost părăsită. Ove intră în inimă fără să vrea și fără să se chinuie, doar pentru că Ove este Ove și „ce este corect, e corect”.

Ceva se rupe în sufletul unui om când trebuie să îngroape singura persoană care l-a înțeles vreodată. Iar timpul nu vindecă asemenea răni.

Categorii:Autori străini, Fredrik Backman, Recenzii

Etichete:autor suedez, book my mind, bookmymind, editura art, Fredrik Backman, literatura, literatura universala, poveste de dragoste, poveste de viata, recenzie, recenzie bookmymind, Recenzii, un barbat pe nume ove