Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău (recenzie)

De Lady Dot on 4 feb. 2021 • ( 0 )

Cu bunica nu te puneai când era provocată. De-asta, Elsa rupea întotdeauna toate biletele găsite în vestiar. Biletele care îi spuneau că-i urâtă. Că-i scârboasă. Că o s-o omoare. Le rupea în bucăţi mici, aproape invizibile şi le arunca în coşurile de gunoi din toată şcoala. O făcea din mărinimie, ca să nu le vadă bunica. Mărinimie faţă de cei care îi scriau bilete, adică, fiindcă bunica i-ar fi omorât dacă afla. Elsa se ridică pe jumătate din scaun, se apleacă repede peste masă şi învârte din nou globul. Directorul e derutat. Elsa se aşază la loc, satisfăcută.

Autor: Fredrik Backman

Număr pagini: 496

An apariție: 2017

Editura: Art

Traducere: Andreea Caleman

Titlul original: Min mormor hälsar och säger förlåt, 2013

Fredrik Backman este un cronicar, blogger și scriitor suedez, născut în anul 1981. După romanul „Un bărbat pe nume Ove” (2012), a mai publicat: „Lucruri pe care băiatul meu trebuie să le știe despre lume”(2012), „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” (2013), „Britt-Marie a fost aici” (2014), „Și în fiecare dimineață drumul spre casă devine mai lung”(2016), „The Deal of a Lifetime”(2017), „Scandalul” (2017), „Noi contra voastră” (2018) și „Oameni anxioși” (2019).

„Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” este singura carte scrisă de Backman (din cele citite până acum) pe care nu aș putea să o recomand cuiva cu toată inima.

Bunica zice că toate poveştile mai acătării vin din Miamas. Celelalte cinci împărăţii din Tărâmul-Aproape-Treaz se ocupă cu alte lucruri: în Mirevas se păzesc visele, în Miploris se păstrează toată tristeţea din lume, Mimovas e împărăţia de unde vine toată muzica, Miaudacas e împărăţia curajului, iar în Mibatalos au crescut cei mai viteji ostaşi care s-au luptat cu înfiorătoarele umbre în Războiul-fară-Sfârşit.

Povestea Elsei și a bunicii ei debutează într-o manieră unică, împletind basmul și realitatea, conturând o relație bunică-nepoată de vis. Elsa pare puțin cam necuviincioasă în multe momente; chiar dacă este „altfel” și, chiar dacă este mult mai inteligentă decât cei de vârsta ei, în ochii mei aroganța și limbajul pe care îl folosește deseori este în contradicție cu maturitatea și educația pe care se presupune că o are. E un copil, ar spune mulți fani ai lecturilor lui Backman, dar tocmai faptul că are 7 ani a făcut ca această atitudine să fie iritantă în ochii mei.

Dar Miamas e împărăţia preferată a Elsei şi a bunicii, căci, acolo, a fi povestitor e cea mai veche şi mai nobilă meserie. Acolo, cel care ştie să dea viaţă unui basm poate deveni mai puternic decât un împărat. În Miamas, fantezia e moneda de circulaţie, adică, dacă vrei să cumperi ceva, poţi să plăteşti cu o poveste bună în loc de bani. Iar bibliotecile din Miamas nu se numesc „biblioteci”, ci „bănci”. În Miamas orice carte e o avere, orice basm valorează un milion. Iar bunica aduce de acolo nenumărate cufere cu nepreţuite poveşti în fiecare seară. Poveşti despre dragoni şi troli, despre împăraţi, împărătese şi vrăjitoare. Şi despre umbre. Căci toate tărâmurile de basm trebuie să aibă şi duşmani de temut, iar duşmanii Tărâmului-Aproape-Treaz sunt umbrele, care vor să ucidă imaginaţia.

Aventurile pe care bunica și nepoata le trăiesc mi-au creat așteptări mult mai mari de la această carte. Tot aerul de basm pe care l-a avut povestea a fost năruit odată cu moartea bunicii.

Apoi Elsa aude vocea mamei şi îi vine să iasă din dulap şi să i se arunce în braţe. Dar se abţine, nu vrea s-o întristeze. Elsa ştie că deja a câştigat, dar vrea să ştie şi mama. Ca s-o doară şi pe ea la fel de mult ca pe Elsa că bunica-i moartă.

Din momentul tragicei despărțiri dintre bunică și nepoată, povestea o ia pe un drum anevoios și neplăcut pentru mine. Căutarea de comori pe care bunica o organizează chiar și după moarte mi se pare nepotrivită cu vârsta Elsei. Da, bine, este inteligentă. Nu am uitat detaliul acesta. Dar este un copil. Și pericolul e mare, așa cum fiecare poate descoperi citind cartea.

— O să fie o aventură straşnică şi o poveste nemaipomenită. Da-i vina mea că-i un dragon la sfârşit, micuţul meu cavaler iubit. Elsa se uită chiorâş la bunica. De obicei spune că-i „meritul” ei că sunt dragoni la sfârşitul basmelor. Nu „vina”. Aşezată pe pat în faţa ei, bunica e încovoiată, mai mică şi mai fragilă decât oricând. N-arată deloc ca o supereroină. Bunica o sărută pe frunte.
— Promite-mi că n-ai să mă urăşti când o să afli cine am fost cu adevărat. Şi promite-mi că aperi castelul. Că-ţi aperi prietenii. Elsa nu înţelege ce înseamnă toate astea, dar promite. Iar bunica o îmbrăţişează mai strâns şi mai îndelung decât oricând.

„Cavalerul” Elsa este o închipuire, un titlu câștigat în tărâmul basmelor și, descoperirea personajelor din poveștile bunicii în realitate nu fac situația mai ușoară pentru un copil de vârsta Elsei.

Toată „apărarea castelului” mi s-a părut aiurea. La fel și „testul” pe care Elsa trebuia să îl parcurgă pentru a lua cele mai înțelepte decizii în final. Să nu mai vorbesc despre faptul că Elsa este remediu pentru traumele care țin în loc un psiholog! Pe bune? E un copil, iar femeia în cauză e psiholog!

Scrisorile cu scuzele bunicii (pe care a putut să le scrie, dar nu a putut să le expedieze sau să își ceară scuze personal) pun un copil de 7 ani în postura de a descâlci ițele unui triunghi amoros (2 cavaleri ce iubesc o prințesă); de fapt doi frați ce iubesc aceeași femeie, femeie ce alege bărbatul greșit doar pentru că momentul și timpul alegerii a fost potrivnic fericii ei, ca mai apoi să accepte să „nu vadă” infidelitățile soțului. De ce un copil de 7 ani trebuie să fie implicat în această telenovelă? Și dacă asta ar fi singura poveste nepotrivită în care este implicată Elsa… Sau măcar de nu ar fi pericole…

Bunica Elsei trăia într-un alt ritm decât restul lumii. Funcţiona altfel. În lumea reală, practică, ea era haos. Dar, când lumea reală se prăbuşeşte şi totul devine haotic, oamenii ca ea sunt singurii funcţionali. Asta era superputerea ei. Aşa că, atunci când bunica pleca în vreun loc din lume, de-un lucru puteai să fii sigur: era un loc de unde toată lumea încerca să fugă în acel moment.

Finalul cărții (adică toată partea de după moartea bunicii – acolo a început sfârșitul farmecului pentru mine) a fost dezamăgitor. Aș fi fost mult mai fericită dacă toată povestea ajungea o contopire între Miamas și realitate. De fapt, aș fi fost cu adevărat fericită.

Oricum, povestea despre Tărâmul-Aproape-Treaz, despre limba secretă a bunicii și a Elsei (pe care o mai știe unul dintre vecini, de fapt de la el ar fi învățat-o bunica), despre câinele de luptă care de fapt este un animal de pază din Tărâmul-Aproape-Treaz și, despre restul personajelor (vecinilor din bloc, între aceste personaje întâmplându-se toate evenimentele) nu au o explicație clară. Există Miamas sau nu există? Și dacă toate personajele – vecinii din bloc – au un corespondent în personajele din Tărâmul-Aproape-Treaz, cine este misteriosul contabil, doctor, avocat, preot (și cine știe ce o mai fi)? De ce era necesar acest multi-personaj? Lipsă de personal în lumea poveștilor?

Toate inimile s-au frânt şi toate oglinzile s-au sfărâmat în ziua în care s-a născut Elsa. Valul le-a spulberat cu o asemenea forţă, încât cioburile s-au răspândit în toată lumea. Catastrofele neverosimile stârnesc în oameni lucruri neverosimile – tristeţe neverosimilă, curaj neverosimil. Şi mai multă moarte decât simţurile omeneşti pot cuprinde.

Totuși, dincolo de povestea încâlcită și neadaptată vârstei personajului principal, am putea desprinde câteva „învățături” pe care Backman a încercat să le transmită prin intermediul personajelor sale.

În primul rând, este evidențiată modalitatea în care copiii „altfel” (indiferent că e „altfel” în sensul bun, sau nu) sunt tratați de colegii lor și uneori chiar și de către profesori. Acum, dacă e să fim sinceri, Elsa este un pic iritantă pentru toată lumea, mania ei de a corecta pe oricine nefiind tocmai o abilitate de a se împrieteni și de a fi simpatică.

Elsa ştie că-i „altfel”. Ştie că din cauza asta n-are prieteni. Dar copiii „normali” n-o urăsc pentru că-i altfel, căci sunt mulţi copii altfel în şcoală, cel puţin doi, trei în fiecare clasă. O urăsc pentru că nu se fereşte din calea lor. Ca şi cum le-ar fi teamă că toţi copiii altfel din şcoală ar putea începe o revoluţie dacă văd că unul dintre ei nu dă înapoi. De-asta o hărţuiesc şi o lovesc. Ca să se dea bătută. Să nu se mai creadă supereroină.

În al doilea rând, bunica este un exemplu de salvatoare. Pentru a putea fi salvatoare și-a sacrificat propriul copil, copil ce găsește puterea (cel puțin aparent) să o ierte abia după moarte. De fapt, abia după moarte și-a cerut scuze pentru majoritatea greșelilor ei. O altă lecție, pe care am putea să o desprindem din experiența de viață a bunicii, este că indiferent cât bine dorim sau considerăm că facem, nu înseamnă că e neapărat bine.

Ca ultimă concluzie moralizatoare ce am putut desprinde din această poveste este motivația pentru care unii oameni au o atitudine agresivă ca stil de viață. În spatele fiecărui comportament agresiv (gratuit) de obicei se ascunde o poveste dureroasă sau o frustrare adâncită în timp.

Căci nu toţi monştrii sunt monştri de la bun început – unii sunt monştri de tristeţe.

Oricum, chiar și cu aceste „lecții de morală” nu aș menționa acest titlu pe lista cărților care mi-au plăcut. Nu se compară cu „Un bărbat pe nume Ove” sau cu „Oameni anxioși”, nici ca scriitură. Perspectiva din care este prezentată acțiunea nu are același efect și nici acțiunea în sine nu este atât de „delicioasă” când mereu realizezi că toată drama, misterul și „mizeria” din viețile personajelor sunt purificate de un copil de aproape 7 ani.

Știu că această carte este pe placul multora, dar de această dată părerea mea e „altfel”. Cine știe, poate Backman va mai scrie o carte care va „salva” povestea: „Bunica mi-a zis să-ți zic că-i pare rău…că nu a terminat cu cerutul scuzelor într-un singur volum”. Aș citi-o, cu siguranță! Doar pentru că aș spera să fie o scrisoare pentru cititorii nemulțumiți de primul volum 🙂 . Ca și Elsa, aș fi curioasă să aflu detalii, să descopăr piesele lipsă din puzzle, finalul neoferindu-mi toate informațiile necesare despre povestea bunicii.