Trepte spre cer (recenzie)

De Lady Dot on 16 feb. 2021 • ( 2 )

Un artist are nevoie de tortură pentru a putea scrie, așa că tortura ei a fost labirintul de scări pe care și-l amintește a-l fi parcurs când trăia. Își amintește intrarea, primele două scări, cea de-a treia, crucială pentru alegerea unui drum în viitor, cele din mijloc – nenumărate obstacole și scara finală care i-a înfățisat porțile spre rai. Iar prin rai mă refer la perfecțiunea după care alergăm zi de zi. I se spusese că trebuie să le urce, una câte una, căci dacă ai iubit/soț, familie, copii, casă, mașină, serviciu bun, prieteni frumoși și vacanțe reușite, cică, ar fi tare aproape această perfecțiune. Însă toate acestea pentru ea erau departe, deci s-a gândit să scurteze drumul și să plece în căutarea idealului cu mult înainte de timp, alegând să urce alt fel de trepte, unele doar ale ei.

Autor: Alexandra Foarfă

Număr pagini: 246

An apariție: 2020

Editura: Letras, Snagov

Alexandra Foarfă este născută în anul 1990 și a trăit primii 18 ani din viață la Craiova. Studiile liceale le-a făcut în România, peste hotare (în Marea Britanie) petrecându-și anii studenției, ca apoi, să urmeze cursurile de masterat în București. Dragostea pentru cuvinte o aduce în atenția publicului român, datorită cărții „Trepte spre cer” publicată în anul 2020 la editura Letras.

Iubirea înseamnă să dai cuiva șansa să te distrugă și să ai încredere că nu o va face. Dar ce se întâmplă atunci când ai avut curaj să îți amintești că iubești viața și că vei merge mai departe, urmărindu-ți destinul? Aici, între cuvinte vechi așezate pe o coală, se adăpostește o poveste fie frumoasă, fie urâtă, fie fericită, fie tristă. Care să fie oare înțelesul ei? Atunci când citești o carte, ești prizonierul ei până îți găsești un rost în viață, așa și aceste rânduri îți vor opri existența până vei găsi adevăratul lor substrat. Și din cauză că nu există scurtături către vreun loc în care să mergi, vei fi surprins de câte labirinturi pot ascunde lanțurile grele ale cuvintelor. Cel ce va găsi drumul prin întuneric va fi special, va realiza cât de mult valorează și va descoperi că atitudinea lui față de viață determină atitudinea vieții față de el.

Să fii autor debutant în România, nu este ușor. Cu atât mai mult curaj este necesar să publici o carte cu un subiect atât de personal, intens și filozofic, ca cel din „Punte spre cer”.

Transformarea fetei în femeie, maturizarea adolescentului ce consideră viața o durere și nefericirea un rău necesar, căutarea propriului fel de a fi și, încercarea de a face mereu alegerea corectă – căutarea perfecțiunii – pentru a putea gusta momentele de fericire sunt doar câteva etape din viață asupra cărora naratoarea împreună cu oglindirea sa în cuvinte, personajul principal al cărții, contemplă, dezbat și filozofează.

Așa cum autoarea, naratoarea și personajul principal se contopesc, se se separă și se unesc din nou, timpul suferă aceeași transformare ce sfidează legile fizicii. Cele trei roluri sunt alternate pentru o mai bună înțelegere a firului încurcat al vieții relatate în paginile acestei cărți.

Ea era o gânditoare. Sub forma timpului, gândirea e mai nepieritoare ca oricând; ea e volatilă, insesizabilă, indestructibilă. Ea se amestecă împreună cu aerul. Ea se face stol de păsări, se împrăștie în toate cele patru zări și ocupă dintr-o dată toate punctele văzduhului și ale spațiului.

„Trepte spre cer” este o carte specială, în principal datorită stilului personal al acesteia. Autoarea se lasă radiografiată de cititor prin intermediul mărturisirilor fără perdea, a conceptelor sincer exprimate și a experiențelor povestite cu mult, mult tâlc.

Tocmai această unicitate oferită de prezența conștientă a autorului în acțiunea cărții transformă mesajul, substratul, chiar și farmecul cărții în funcție de cititor. Dar, orice părere ai avea în legătură cu filozofiile, principiile și acțiunile protagonistei, cu un lucru va fi toată lumea de acord: Alexandra Foarfă are un stil unic, încântător și catifelat de a scrie. Chiar și atunci când nu găsești nimic de admirat la personajul prezentat (nici ea nu se admiră în fiecare moment al vieții sale, dar cine o face?!). Oricât de împotriva unei acțiuni/concepții întâlnite printre rândurile Alexandrei Foarfă ai fi, vei citi în continuare, nu te vei putea opri. Vei merge purtat pe cuvintele autoarei ca într-un montagnes russes, cu teamă, dar cu plăcerea creată de adrenalina traseului cu final necunoscut, deopotrivă.

Ceea ce spuneam mai sus era pentru întărirea ideii, nu pentru că în „Trepte spre cer” ar exista cu siguranță lucruri cu care cititorii nu ar fi de acord. Din contra, această incursiune pe drumul vieții are cel mai bun ghid (până și obstacolele devin popasuri plăcute) și cel mai interesant peisaj (spectacolul maturizării, a găsirii propriei personalități și a cartografierii fericirii). O hartă a sufletului și a minții, cu drumurile ei blocate cu tot.

Un cuvânt poate umple abisul. Un singur cuvânt poate ajunge ca soarele să urce la orizont, și acest cuvânt este iubirea pecetluită de eternitate. Acolo unde cade privirea născută din prima iubire, se naște aproape întotdeauna o visare adâncă, toate nevinovățiile și toate patimile se strâng în raza aceasta cerească și fatală… care are puterea magică de a face să înflorească deodată, în adâncul unui suflet, floarea aceea întunecată, plină de miresme și veninuri, care se cheamă iubire.

Nefericirea adolescentină și distragerile societății noastre sunt discret prezentate, dar bine punctate. Protagonista cărții „Trepte spre cer” filozofează cu îndârjirea specific adolescenților și încearcă să descopere fericirea, împlinirea, scopul vieții.

Una dintre cauzele acestei cutreierări pe mai multe cărări paralele este discordanța dintre ceea ce își dorește inima (cu efortul de rigoare pentru a descoperi ceea ce își dorește cu adevărat propria persoană) și ceea ce definește societatea ca și combinație perfectă pentru atingerea stării de fericire și împlinire.

A avut o lacrimă pe față, da, a durut-o… Dar nu va fi lăsat durerea să depășească pragul acelei nopți. Doar un om care știe cum este să fii învins poate să-și atingă străfundurile sufletului și să renască cu un dram de putere în plus necesar pentru a câștiga meciul […]

În același timp cu personajul principal al cărții, m-am regăsit pe unele trepte ale vieții. Probabil, marea majoritate s-ar regăsi. Refuzarea fericirii, doar pentru efemeritatea ei, este una dintre acțiunile protagonistei care îi poartă pașii către bucle temporale pline de suferință, acțiunea și consecințele putând fi analizate de către cei care lecturează. Scriitura frumoasă îl face pe cititor să trăiască împreună cu personajul, să rătăcească din idee în idee și din timp în timp alături de naratoare, pentru a ajunge într-un final să o cunoască pe ea, femeia care a devenit protagonista, dar și pe sine.

În drumul către fericire, nefericirea este experimentată cu smerenie. Fiecare clipă de extaz își are un preț în clipe de suferință. Fiecare moment în care ca adolescenți ne-am simțit îndreptățiți să suferim se transformă după lecturarea acestei cărți doar în trepte urcate spre maturitate. Efectul terapeutic al cărții poate fi simțit de către cititorul deschis să asculte, să descopere și să experimenteze după regulile altuia, lăsându-se condus de cuvintele cremoase (sensibile) îmbrăcate uneori într-un înveliș crocant (dur) ale autoarei.

Filozofiile cărții sunt prezentate sub forma unui dialog, părțile implicate în discuție fiind un el și o ea, trăirile și legătura dintre cei doi fiind cadrul prielnic pentru concluzii ce transcend concepțiile unei lumi materialiste și egoiste.

În încercarea amândurora de a reclădi lumea, ținându-se de mână, gândurile au fost bântuite de miliarde de idei, absurde, dar care, pentru pașii lor obosiți, au reprezentat hrana sufletească ce avea să le ofere curajul spre a urca mai sus, și mai sus, aproape de cer. Acea formă a fost totul sau nimic. A fost nimic fără spirit și totul atunci când a reprezentat ideea, deoarece, pe înălțimi, în momente solemne, simți urcând în tine încetul cu încetul mareea crescândă a acelor idei care îți susțin inteligența. Bătând câmpii cu grație, au ajuns în a se întreba dacă într-adevăr locul unuia era în sufletul celuilalt.

Cu toate că în prim plan sunt experiențele de viață ale unei adolecente, maturitatea femeii care citește jurnalul perioadei de tranziție este prezentă, discretă și cu rol de echilibrare a irealului copilăresc, cu dorințele mărețe și altruiste ale vârstei la care realitatea încă nu ne-a împovărat și nu ne-a răpit inocența și speranța.

Nu am să vă spun ce s-a ales de viața adolescentei filozoafe, am să vă las să descoperiți treapă cu treapă parcursul ei, dar am să vă previn că vă va surprinde. Dacă am fi să ne privim cu aceeași lipsă de inhibiții pe care o descoperim în carte, probabil vom observa transformări la fel de mari. Cartea aceasta invită la meditație și conștientizare, la analiza propriei vieți, a propriei scări și a treptelor spre care ne îndreptăm privirea. Printre cele mai evidente subiecte analizate se numără iubirea, prietenia, familia, singurătatea, sexualitatea și dragostea trupească. Ca un adevărat artist al cuvintelor, subiecte precum moartea unei persoane dragi, corupția, hărțuirea/abuzul sexual, angoasele unui artist și neadaptarea într-o societate plină de concepții învechite sunt punctate abil pe „pânza” ce exprimă complexitatea unui suflet dornic de ascensiune continuă.

Nu am cum să uit fiecare pas, fiecare sunet, fiecare emoție timp de 12 ani. Nu cred să fie un drum mai privilegiat decât acela în întreg Universul, e drumul meu și asta doar pentru că așa îmi doresc eu. Nu contează că merg și alți oameni pe acolo, eu îl dețin în întregime spiritual, până când nu voi mai fi. Și totuși mă simt fericită deși fericirea e mereu ceva suficient de abstract cât să mă enerveze. Cum simți fericirea? Sau mai bine zis cum să simți și mai multă fericire? Fericirea… clipe de bucurie, de emoție puternică, e iarăși ceva ce îmi aparține. Mi-o asum acum deși poate că nu ar trebui. Ar trebui să împart Fericirea și totuși o strâng la piept doar pentru mine, uneori o strâng atât de tare încât îi strivesc tâmplele dar ea nu plânge, ea în schimb mă îmbrățișează cald și mă sărută părintește…. Ce suflet bun are Fericirea și eu de multe ori mă surprind rănind-o, lăsând-o singură să sângereze cât timp eu prind în palme Durerea. Of, nu le-aș mai vrea pe nici una, mă vreau doar pe mine singură și întreagă, dezbrăcată de sentimente. Cuvinte fără sens… dar într-o zi am să fur și sensul, să îl țin doar pentru mine. Un Univers aș fura de-aș putea… da, îl voi fura…

Vor fi momente în care nu o să îți placă de ea, normal că nu veți fi mereu pe aceeași lungime de undă, și ea caută să se înțeleagă pe sine de cele mai multe ori, dar în final, cel târziu în final, vei realiza că indiferent de câte ori nu ai fost de acord cu ea, de fapt o simpatizezi. Poate chiar o să o iubești. Dar nu pot promite asta. În schimb, promit că dacă vei privi cu adevărat în inima pe care și-a disecat-o în sute de pagini, în peste zece capitole și în mii de cuvinte vei reuși să îți vezi reflexia. Poate nu clar ca într-o oglindă, dar părți din tabloul sufletului tău, bucăți mici de puzzle pe care nu le-ai observat, pe care nu ai avut timpul sau curajul să le privești și să îți lași mintea să filozofeze despre ele. Părți din copilul pe care timpul l-a schimbat, poate l-a făcut chiar de nerecunoscut, pot ieși la iveală în urma acestei lecturi. Mesajul optimist al cărții te va ajuta să șlefuiești acele părți din tine pe care te ferești să ți le arăți tu ție, radiografia autoarei putând fi folosită pentru tratarea propriul sine.

– Mie îmi place să spun că nu calitățile ne fac cine suntem, ci defectele ori mai degrabă trăsăturile acestea care ne fac să fim noi cu adevărat… Cu toții încercăm să ni le eclipsăm prin toată istețimea noastră, toate hainele șic, toate realizările de orice fel, dar acele trăsături ne fac cine suntem cu adevărat. Iar dacă asta să fie a ta problemă, atunci, te apropii destul de mult de cel mai frumos specimen uman pe care lumea asta ar vrea să îl ofere. Iar, logic vorbind, am mica mea teorie în sensul ăsta. Admitem termenul de anomalie, noi oamenii, când vine vorba ghici de cine? Noi, oamenii. Asta ar implica să existe un model uman, atât de bărbat, cât și de femeie, perfect… un standard față de care să ne comparăm cu toții. Lucru care nu există tocmai datorită faptului că suntem diferiți, tocmai pentru că fiecare în parte are potențialul de a fi genial în felul său.

Un plus de lirism este dat prin inserarea unor versuri (în special în primul capitol). Prezența poeziei în romanul Alexandrei Foarfă e ca aroma într-o prăjitură. Până să guști (să citești destul încât să poți înțelege povestea) îi simți izul care îți stârnește pofta.

Modernismul scriiturii este accentuat în pasajele care conțin englezisme și, mi-ar fi plăcut dacă expresiile și replicile în limba engleză ar fi avut traduceri (în note de subsol). Cartea se citește cu plăcere, dar subiectul acesteia trebuie digerat, macerat cu propria gândire și cu propria experiență pentru a-și produce efectul pe deplin.

Concluzionând, mi-a plăcut această carte, m-a făcut să retrăiesc îndoielile și nesiguranțele adolescenței, să conștientizez ce a mai rămas din adolescenta dificilă în presupusul adult de astăzi și să empatizez cu un personaj ce preferă singurătatea în locul superficialității și care găsește calea cuvintelor pentru a înțelege, analiza și exprima viața. Viața așa cum fiecare din noi o concepe, fără opreliștile societății și fără a fi într-o luptă cu trecutul. Pentru un adult împlinit și fericit este necesară înfăptuirea păcii cu adolescentul/copilul furios care consideră că tributul suferinței poate fi cerut oricând și oricum. Experiența trecută este doar o istorie proprie din care trebuie să învățăm, să evoluăm și să transcendem. Fiecare treaptă a vieții noastre trebuie să ne apropie de rai, de vastitatea perfecțiunii, ajutându-ne să devenim în fiecare zi cea mai bună versiune a noastră.