Femeia din oglindă (recenzie)

Mă privesc în oglindă și îmi place că mă face să par o persoană importantă. Mă trezesc zâmbind, în ciuda situației tensionate din dimineața aceasta, și o rază caldă de soare se încolăcește în jurul gleznelor mele.

Oh, dar ce lucru ciudat.

Tabloul de pe perete s-a schimbat. Mă duc mai aproape, doar ca să mă asigur, și când văd ce s-a întâmplat, mi se taie răsuflarea și simt cum rămân fără aer. Ultima oară când am văzut-o pe fata din tablou, aceasta se afla categoric în casă. Acum, ea era afară. Alarmată, fac un pas în spate. Simt un nod în gât. Probabil că am vedenii sau este un alt tablou, schimbat fără știrea mea, în absența mea, dar de către cine? Nu mă pot clinti, spaima ținându-mă locului. Nu este atât spaima că imaginea ar putea prinde viață singură, cât gândul că eu sunt cea care se schimbă: că mintea mea a mutat-o cumva pe fată, că nu sunt la fel de sănătoasă pe cât credeam că sunt, că mintea îmi joacă din nou feste.

„Ești perfect sănătoasă, Alice, îmi zic. Nu mai visa cu ochii deschiși.”

Ating cu blândețe portretul fetei, așteptându-mă să simt ceva – căldura, respirația, ca vârful degetului meu să pătrundă prin pânză? Aceasta este rece, uleiurile învechite și șterse de vreme, iar când privesc mai atent, văd că ea nu se uită la mine, ci la oglinda din spatele meu, de parcă s-ar fi apropiat ca să se poată oglindi în ea.

Autor: Rebecca James

Număr pagini: 360

An apariție: 2020

Editura: Rao

Traducere: Cristina-Mihaela Tripon

Titlul original: The Woman in the Mirror, 2017

Rebecca James s-a năcut în anul 1970, în Sydney, Australia și scrie literatură pentru tineri. Până la cartea „Femeia în oglindă” a mai publicat „Beautiful Malice” (2010), „Sweet Damage” (2013) și „Cooper Bartholomew is Dead” (2014).

„Femeia din oglindă” este o lectură gotică, o poveste dramatică plină de tenebrele trecutului, ce are în prim plan destinul femeilor care ajung la conacul Winterbourne.

Cartea ne prezintă destinul a trei femei, din generații diferite, prima trăind în jurul anului 1806, iar ultima în anul 2018. Povestea cuprinde mai bine de 200 de ani de existență a conacului, cele trei femei importante pentru povestea noastră au viețile legate una de cealaltă dincolo de limitările temporale.

Dacă prima femeie, cea care a trăit în anul 1806, este o enigmă pentru cititor multă vreme, următoarele două personaje feminine ne acaparează atenția în cea mai mare parte a romanului.

– Nu știi. Nu ai putut înțelege niciodată asta. Trebuie să văd locul acela. Trebuie să aflu de unde vin, din ce oameni m-am născut, mama mea, tatăl meu, habar nu am cine au fost. Probabil că nu voi ști niciodată, acum că a dispărut și această ultimă legătură. Dar trebuie să mă duc acolo, să fiu acolo, să ating și să simt. Doar la asta mă gândesc de când am citit scrisoarea – și încă de mai demult. Mă gândesc la asta, sau la un alt scenariu, de când am aflat că sunt adoptată. În sfârșit am ocazia de a rezolva misterul. Odată ce îl voi fi rezolvat, mă voi întoarce acasă.

Din povestea lui Alice aflăm despre viața londoneză de după război, despre traumele cu care supraviețuitorii încă trebuie să lupte, despre încercarea omenirii de a se reface. Pe plan personal, Alice este plină de durere, remușcări și vină pentru acțiunile săvârșite în tinerețe. Angajarea ca guvernantă în familia ce deține conacul Winterbourne pare să îi ofere o nouă șansă la o viață normală, izolarea noii locuințe, dar și drăgălășenia copiilor de care trebuie să aibă grijă părând remediul necesar reîntregirii ei psihice și sufletești.

Alice nu avea cum să intuiască secretul îngropat în trecut al conacului. Atunci când ar fi putut, era prea târziu. Dragostea față de conac, de gemeni, de comandat și obsesia față de Laura (soția decedată a comandantului, mama gemenilor) au orbit-o. Winterbourne nu aparține cu adevărat proprietarului său, ci pare a avea o proprie dorință de a ține locuitorii conacului captivi, de a se juca cu mintea și viețile lor și de a evita să fie proprietatea vreunei femei.

– Dar, apoi, lucrurile s-au schimbat. Casa a pus stăpânire pe ea. El se încruntă, iar peste ochi i se așterne un văl întunecat de nedumerire. Casa era deja împotriva ei. Aștepta momentul potrivit. Ne-a lăsat să ne bucurăm de fericire, apoi ne-a privat de ea. De-a lungul anilor am încercat să înțeleg, domnișoară Miller. Am încercat să îmi amintesc ce s-a întâmplat și, deși ajung până departe, restul este o pagină goală. Henry Marsh zice că este din cauza psihozei traumatice, perioade îndelungate de timp fără amintiri, găuri și fisuri acolo unde imaginea ar trebui să fie întreagă. Visez cu mâinile mele, domnișoară Miller. Visez cum mi le țin întinse în fața mea, pe coridor, și cum acestea îmi tremură. El se uită la mine, dar eu nu pot rosti un cuvânt. Doar că nu știu de ce le țin așa. Uneori, nu le recunosc ca fiind ale mele, deoarece sunt mai catifelate și mai tinere, ca ale Laurei, doar că sunt schimbate. Cred, în adâncul sufletului, că aceste mâini au fost aici de-a pururi, revendicând oameni și revendicând vieți, iar eu nu pot face nimic să le opresc. Înaintea mea, au fost părinții mei și părinții părinților mei și tot așa, până în momentul în care a fost construit Winterbourne! Toți au fost victimele tragediei, le-au fost luate viețile, întocmai ca Laurei, încă din tinerețe. Acum, privesc în jurul meu și văd cum conacul pune stăpânire pe noi toți, rând pe rând, bucățică cu bucățică, până când nu mai rămâne nimic, absolut nimic…

Alice descoperă secrete pe care membrii familiei încearcă să nu le observe și cu care parcă doresc să se obișnuiască să trăiască. Constance și Edward, cei doi copii de care Alice trebuie să aibă grijă, sunt ca doi îngeri, în aparență. Curând, cei doi copii ajung să o sperie pe guvernantă, în aceeași măsură în care au făcut-o să îi iubească. Femeia pe care Alice o vede în preajma conacului, prezența pe care toți refuză să o accepte ca fiind reală, ajunge să dea viața guvernantei peste cap, mai ales din momentul în care Alice începe să aibă sentimente pentru șeful său, tatăl copiilor.

Povestea te ține cu sufletul la gură și te poartă pe meleagurile din Cornwall, în paralel aflând povestea lui Rachel, tânara înfiată care mereu și-a căutat rădăcinile și care, ca și Alice, a suferit pierderea bărbatului iubit.

Îmi doresc ca soțul ei să fie al meu. Îmi doresc ca gemenii ei să fie ai mei, casa ei să fie a mea, calul ei să fie al meu. Vreau să-mi însușesc fiecare părticică din viața ei. Îmi doresc să-i port hainele și bijuteriile. Îmi doresc să dansez sub clar de lună cu căpitanul cu păr răvășit. Îmi doresc să-i cunosc secretele așa cum le-a cunoscut ea, să îl sărut cu tandrețe și să fac dragoste nebună cu el. Îmi doresc să fiu confidenta, prietena și amanta lui. Dar Laura este o femeie împotriva căreia nu am nicio șansă. Ea mă domină, măreață și puternică precum o zeiță, iar eu sunt un nimeni. Eu nu sunt ea.

„Femeia din oglindă” este despre asumarea trecutului, despre recunoașterea celor mai murdare secrete și despre origini. Evenimentele vieților noastre nu sunt fără efect, fiecare alegere avându-și consecințele mai devreme sau mai târziu.

Mi-a plăcut această carte, aerul horror al poveștii fiind un deliciu în aceste zile ploioase. Scriitura este frumoasă, povestea complexă (sunt 3 fire narative) și personajele atent construite. Fiecare dintre femei a suferit pierderi în iubire, din cauza războiului sau din egoism, iubirea fiindu-le pătată din dragostea pentru bani.

Oglinda este un obiect important în această carte, considerându-se că aparține mamei lui Edward și Constance, această fereastră către propria persoană distorsionează și influențează imaginea celei care se privește în ea. Adevărata proprietară a oglinzii și a conacului trăiește alături de ceilalți locatari, le joacă feste și îi atrage în mrejele sale vicioase, cel mai puternic efect avându-l asupra femeilor care visează să ajungă să dețină conacul interzis.

Jack pătrunse înăuntru și desprinseră împreună oglinda de pe perete, înclinând-o. Aceasta era foarte grea și avea o formă ciudată, greu de trecut prin ușă. Cu toate acestea, Rachel era sigură că nu voia s-o lase acolo; o înspăimânta gândul că exista o oglindă care reflecta o veșnicie doar întunericul.

Despre Rachel și legătura ei cu Winterbourne vă las să descoperiți citind cartea. Lectura este savuroasă și nu se întâlnesc greșeli de scriere sau traducere, emoția transmisă de carte cuprinzând cititorul ca într-o vrajă. Nu am citit de mult o carte bună de acest gen. Rebecca James a reușit să contureze un tablou amănunțit al unor vieți mult prea prinse în trecut (uneori fără a fi trecutul lor) și să evidențieze importanța evitării obsesiilor și a necomunicării, fără a exclude poveștile de iubire și introspecția (crudă) a personajelor.



Categorii:Autori străini, Rebecca James, Recenzii

Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

2 răspunsuri

Lasă un răspuns la Lady Dot Anulează răspunsul

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: