Tatăl celuilalt copil (recenzie)

Din ziua în care am descoperit ca sunt prost, am devenit sensibil la acest cuvânt, iar când eram strigat aşa, mă înfuriam, ţipam, spărgeam ceva sau loveam pe cineva şi făceam un tărăboi în toată regula. Însă din clipa în care am acceptat realitatea, m‑am purtat altfel: nu‑mi mai ieşeam din fire când auzeam vorba aceasta, deşi mi se punea un nod un gât, o gheară îmi strângea inima, totul mi se întuneca în faţa ochilor şi mi se părea că nici soarele nu mai străluceşte. Căutam un colţ unde mă ghemuiam şi‑mi cuprindeam picioarele cu braţele. Îmi lăsam capul pe genunchi şi îmi doream să mă fac mic, atât de mic, încât să nu mă mai poată vedea nimeni. Nu mai aveam chef să mă joc, uitam cum e să râzi, nu mă mai înveselea nimic. Şi orele acelea se prelungeau, ajungând până la o zi‑două. Ştiţi ce mult înseamnă o zi‑două pentru un copil de patru ani ? Poate chiar cât o lună sau două pentru oamenii mari.

tatal celuilalt copil - Parinoush Saniee

Autor: Parinoush Saniee

Număr pagini: 296

An apariție: 2013

Editura: Polirom

Traducere: Cristina Ciovarnache

Titlul original: Pedar-e aan digari, 2004

Parinoush Saniee s-a născut în anul 1949, în Teheran. A lucrat pentru guvernul iranian și a profesat ca sociolog și psiholog. Romanul de debut, „Cel care mă așteaptă” a fost publicat în anul 2003 și a fost interzis de regimul iranian de două ori. Chiar dacă a fost cenzurat, romanul a cunoscut succesul internațional fiind tradus în peste 25 de limbi. A mai publicat „Tatăl celuilalt copil” (2004), „Aceeași culoare” și „Cei care au plecat și cei care au rămas”.

Ce bine ar fi fost dacă aş fi putut înjura! Toţi copiii ştiau înjurături şi îmi doream mult să pot rosti şi eu acele cuvinte magice, dar… Ce păcat! Pe atunci nu pricepeam de ce‑mi plăceau aşa de mult înjurăturile, dar simţeam că ele erau cea mai reuşită răzbunare: nu era nevoie să fii mare şi puternic, ci doar să poţi vorbi… Să poţi deschide gura şi să zici orice ştiai că va isca multă enervare. Cuvintele acelea aveau o forţă a lor. Spuse la momentul potrivit, puteau jigni de moarte. Nu mai era nevoie să distrug nimic. Ai fi zis că înjurăturile fuseseră inventate pentru oamenii slabi şi mici, ca mine.

În cartea „Tatăl celuilalt copil”, Parinoush Saniee ne prezintă o familie orientală modernă în care tatăl face tot ce îi stă în putință pentru a susține financiar familia, mama fiind un participant activ la formarea și evoluția membrilor familiei. Mentalitatea specifică tradiției islamice își face simțită prezența deseori în carte, chiar dacă moderat. Tatăl este capul familiei, autoritatea supremă, dar datorită gândirii mai moderne a acestuia și mama are un rol important, de multe ori atitudinea ei protectoare știrbind din autoritatea paternă specifică islamicilor.

Totuși, ideea principală pe care această carte o scoate în evidență nu constă în cât de tradiționalită este sau nu familia în cauză. „Tatăl celuilalt copil” tratează un subiect de interes pentru toate culturile: impactul pe care acțiunile și vorbele părinților și ale familiei le are asupra copilului.

Indiferenţa lui din zilele acelea grele mi‑a dat de înţeles că nu mai am un loc în inima lui. Nu m‑am mai învârtit pe lângă el, mai ales că mi‑era teamă să nu mă calce din nou. S‑a mai întâmplat de câteva ori să vină acasă şi să uite să mă ia în braţe, fără să‑mi vadă mâinile întinse rugător. M‑am aşezat lângă oglinda mare de pe uşa dulapului şi m‑am uitat la mine aşa cum eram, slab şi pipernicit. Am hotărât atunci să nu mă mai bucur niciodată de venirea lui, să nu‑i mai ies în întâmpinare şi să nu‑l mai sărut. Cu cât întârziam eu să vorbesc, tatăl se îndepărta mai mult de mine, ca şi cum l‑aş fi jignit în mândria şi bărbăţia lui şi i‑aş fi pus sub semnul întrebării părerea că e un om desăvârşit. Se uita nedumerit la mine şi nu înţelegea de ce îi dăduse Dumnezeu un asemenea copil. Nu mai vorbea cu mine. Probabil, în logica lui, un om întreg la minte n‑are de ce vorbi cu cineva care nu poate să‑i răspundă.

Povestea lui Shabab este prezentată din două perspective: cea a băiatului și cea a mamei sale. Shabab este penultimul copilul mijlociu al familiei și, din motive necunoscute, nu vorbește chiar dacă are vârsta de 7 ani. Chiar dacă doctorii au spus că băiatul nu are nicio problemă medicală, tatăl și rudele din partea tatălui condideră că acesta este întârziat, chiar prost.

În naivitatea de copil, Shabab a considerat o perioadă că era bine că era prost. Glumele și umilințele la care îl supunea vărul său și prietenii lui păreau a fi lucruri bune, pentru că Shabab se bucura când vedea că băieții erau fericiți, că râdeau.

Descoperirea sensului adevărat al faptului că era considerat prost de către cei din jur l-a șocat pe micuț. Durerea sufletească a fost înlocuită rapid de ură, iar alături de prietenii săi imaginari, singurii cu care discuta în mintea lui, a început să se răzbune pe toți cei care îl umileau pe el sau pe mama lui. Mama era singura persoană care îi lua apărarea și care considera că este deștept, chiar dacă era mereu tristă pentru că Shabab nu vorbea și acest lucru crea rupturi între rudele copilului și copil. Inclusiv relația cu tatăl devenise mai rece, bărbatul fiind rușinat de un astfel de fiu. Frustrarea tatălui se răsfrângea și asupra lui Arash, fratele mai mare al lui Shabab. Copilul trebuia să aibă rezultate excelente la școală, presiunea pe care tatăl o punea pe umerii săi fiind de nedescris. Arash trebuia să echilibreze balanța, să compenseze faptul că unul dintre copiii familiei era redus.

Dar cel mai mult mă îngrijora relaţia cu tatăl lui. Naser era un om demn de respect şi muncitor, care ţinea mult la familie, dar îi lipsea ceva, ceva ce ar fi trebuit să deprindă în copilărie, dar nu îl învăţase nimeni: nu ştia să îşi arate iubirea. După el, gesturile de afecţiune erau prosteşti şi îl stânjeneau. De fapt, orice lucru aflat în afara raţiunii şi a logicii lui îi părea lipsit de valoare şi inutil. Voia ca totul să fie perfect şi nu îngăduia, mai ales dacă era vorba de mine sau de copii, nici un cusur. Arash se străduia din toate puterile să fie la înălţimea aşteptărilor tatălui său şi ajunsese şi el stăpânit de obsesia perfecţiunii. Era mereu adâncit în lecţii, preocupat doar de şcoală. Naser era mândru de el, toţi îl încurajau, iar el se scufunda tot mai mult. Când s‑a convins că Shahab suferă de o deficienţă mintală, Naser a sporit şi mai mult povara de pe umerii lui Arash. De parcă un copil supradotat ar fi putut să şteargă stigmatul de a avea un copil retardat şi să‑i repare astfel mândria lui rănită.

Dincolo de seriozitatea subiectului, „Tatăl celuilalt copil” este o lectură plăcută. Pe alocuri, chiar amuzantă. Naivitatea și inocența cu care Shabab analizează anumite acțiuni, situații și chiar cuvinte nu au cum să nu facă cititorul să nu zâmbească.

Este Shabab cu adevărat prost? Are acesta o problemă sau este doar rezultatul unor acțiuni ale adulților? Poate Shabab să treacă peste dificultățile actuale și să vorbească? Ce l-ar face să se destindă și să treacă peste supărările pe care le-a acumulat din partea rudelor sale? Are vreo șansă relația tată-fiu să se îmbunătățească sau Shabab va fi mereu doar fiul mamei sale?

Cât de tare mă înfuria mama… „Tatăl tău“ în sus, „tatăl tău“ în jos.

— Ce prostuţă e mama! spunea Asi. El nu e tatăl nostru, e tatăl lui Arash. Mama ştie să vorbească şi înţelege mereu ce vrem, cum de nu pricepe ceva atât de simplu? Ea chiar nu ştie că toţi copiii buni, sănătoşi, frumoşi şi deştepţi sunt ai taţilor, pe când copiii proşti, urâţi, bolnavi şi muţi sunt ai mamelor? Dacă ar fi doar un pic mai atentă şi ar asculta ce spune tatăl lui Arash, şi‑ar da seama… Dar ea e mereu cu gândul în altă parte. E mâhnită din cauza noastră, dar nu bagă de seamă că tatăl lui Arash îl strigă „fiul meu“ şi se mândreşte la toată lumea cu băiatul lui. Când se uită la el, zâmbeşte, nu mai poate de drag. La noi nu‑i place deloc să se uite. Nu‑i place nici să ne arate altora. Spune mereu „Nevastă, vino şi ia‑ţi copilul de aici!“. Adică „Ăsta e copilul tău, nu al meu“. Cum de nu pricepe mama toate astea? Nouă oricum nu ne pasă. Pentru noi, mama e de‑ajuns.

„Tatăl celuilalt copil” este o carte despre relațiile de familie, despre abandon și indiferență emoțională. Oferirea resurselor financiare este de ajuns pentru a avea copii fericiți? Răspunsul îl primim în urma acestei lecturi. Pentru mine „Tatăl celuilalt copil” este o carte de pareting și psihologie, nu doar o lectură frumoasă.

Traducerea a fost făcută direct din limba persană și am apreciat diferențele lingvistice ale personajelor. Această carte a fost un deliciu și am suferit alături de fiecare membru al familiei în parte. L-am înțeles pe tată, pe Shabab și pe mamă. Am înțeles și rudele din partea tatălui, pentru că fiecare avea intențiile cele mai bune în funcție de mentalitatea și experiența personală. Recomand cu mare drag această carte!



Categorii:Autori străini, Cărți, Parinoush Saniee, Recenzii

Etichete:, , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: