Bianca era o fetiță ca oricare alta. Un copil dragălaș și cuminte. Îi plăcea să se joace și să fie alintată de către părinții și bunicii săi. Avea un singur neajuns: nu îi plăcea să citească. Îi plăceau poveștile, însă prefera să i le spună altcineva. Considera că e prea mult efort să citească pagini întregi și că acel timp îl poate petrece într-un mod mai distractiv.
În zadar s-au chinuit părinții acesteia să o facă să iubească lectura. Bianca nu era pasionată de acest lucru, orice ar fi spus aceștia. Atunci când a terminat clasa a doua, s-a simțit ușurată. „Vacanță! În sfârșit!”, se gândea copila la întoarcerea acasă în ultima zi de școală. Abia aștepta să meargă la bunici. Bunicul îi promisese că vor merge împreună la un bâlci. Adora bâlciurile cu luminile, muzica și mirosul îmbietor de vată de zahăr și porumb fiert.
După luni de așteptare, a venit și ziua bâlciului. Pasionată de haine și modă, a avut grijă să se îmbrace cu cea mai frumoasă rochiță, să își ia sandalele asortate și să își pună inelul cu prințese. Chiar se simțea ca o prințesă, iar inima îi bubuia de fericire în drum spre locul mult visat.
Era nerăbdătoare să vadă ce jocuri noi vor fi anul acesta la bâlci și a fost încântată de acel tonomat care îți oferea posibilitatea să câștigi păpuși, bijuterii și chiar o rochie ca a Cenușăresei. Bine, mai erau și alte posibile premii, dar nu pe acelea și le dorea Bianca. Ea visa să câștige rochia Cenușăresei. Se și imagina îmbrăcată astfel peste o lună, la petrecerea de ziua ei. Deja știa și ce coroniță va purta.
Știa că are o singură șansă. Bunicul său avea o regulă: o singură data fiecare joc de la bâlci. Ea le voia pe toate, din unele mașinării nu ar mai fi coborât. Adora să se simtă la înălțime, să vadă oamenii care s-au micșorat sub ea și să simtă aerul fluturându-i părul.
– Bunicule, bunicule! Îmi doresc atât de mult să câștig această rochie!
– Știi regula. O singură dată fiecare joc! Să sperăm că vei câștiga cel mai bun premiu dintr-o singură încercare! Gata, am plătit. Poți juca acum, mult succes!
Nici nu a mai apucat să îi mulțumească bunicului său, că a și apăsat butonul aparatului. Vedea cum lumina de sub fiecare premiu se aprinde și se stinge. Avea ochii ațintiți asupra rochiei albastre. Era atât de emoționată și se concentra atât de tare, încât nici nu mai respira. Lumina a rămas aprinsă, dar nu sub rochie. Câștigase un fel de agendă. Nici nu o interesa. Nici titlu nu avea. Era doar un caiet cu o copertă din piele maro. Părea atât de banal acest premiu și era atât de dezamăgită…
Nu a reușit să își înduplece bunicul să mai încerce. Regulile erau reguli. „Ouf, cine le-o fi inventat!”, gândi Bianca în timp ce își savura vata de zahăr.
Toată vacanța și-a petrecut-o bucurându-se de prezența verișorilor, de poveștile și dragostea bunicilor, uitând de premiul care a dezamăgit-o atât de tare.
Întoarsă acasă, a găsit în bagaj caietul ciudat. „Nu puteai fi o rochie albastră și frumoasă?!”, gândi fata. Dorind doar să îl ascundă în sertar, să îl ferească de privirile ei și să nu își mai amintească sentimentul pierderii rochiei visate, observă că scrie totuși ceva pe coperta acestuia.
Jurnalul Biancăi
Literele aurii sclipeau în lumina soarelui. „Jur-na-lul Biancăi”, silabisi copila uimită. Pe ea o chema Bianca. Cum e posibil așa ceva? Dintr-o dată era curioasă să vadă ce este în interiorul cărții. Însă, toate paginile erau albe.
Chiar când simțise speranța unui lucru uimitor, apăruse din nou dezamăgirea. Și-a lăsat capul în palme, deasupra jurnalului deschis la prima pagină și a murmurat printre lacrimi „Ce să fac eu cu tine?”.
Când a deschis ochii, pe pagina udată de lacrimile sale, erau câteva cuvinte mici și aurii. Literele subțiri se observau greu printre lacrimile care încă îi curgeau. Și-a șters repede ochii și a citit: „Scrie povestea pe care vrei să o trăiești”.
Tot corpul i-a fost trecut de un fior. Oare era adevărat ceea ce scria? Nu a mai stat să analizeze cum au apărut acele litere, știa deja ce vrea să trăiască. A căutat repede un pix și a început să scrie. „Vreau să fiu Cenușăreasa”. În momentul în care a ridicat pixul de pe foaie a simțit cum totul se învârte în jurul ei. Era multă ceață sclipicioasă și pentru câteva secunde nu a mai putut zări nimic în jur. A auzit muzică și râsete. A deschis ochii și a fost orbită de lumina candelabrelor și de reflexia de pe paietele rochiilor femeilor din sală. Era într-o sală de bal. Nu mai văzuse niciodată așa ceva. Ochii tuturor erau ațintiți spre ea. S-a uitat în jos și a realizat că este mult mai înaltă. A fugit din sală cautând o oglindă. Atunci când s-a privit nu a mai vazut-o pe Bianca, ci pe Cenușăreasa, frumoasa fată din povestea ei preferată. De emoție și fericire, a leșinat.
Când a deschis ochii era întuneric. Se trezise în camera ei. „Jurnalul Biancăi” era închis pe birou, iar ceasul indica ora 22:00. Au trecut aproape 6 ore de când se apucase să despacheteze bagajul.
Buimacă, neștiind dacă a visat sau a fost realitate ceea ce a trăit, a deschis jurnalul. Se puteau distinge cu greu câteva litere acolo unde lacrimile ei nu erau uscate în totalitate. Ceea ce scrisese ea, dispăruse. Ca martor, pixul rămasese aruncat pe birou, cu capacul nepus la loc.
A fugit către bibliotecă. A căutat cărticica în care avea povestea Cenușăresei. Voia să revadă imaginile. Deschizând-o, și-a confirmat că sala în care fusese, oamenii pe care îi văzuse, erau exact cei din cartea ei. A început să citească paginile și a observat că povestea nu mai era așa cum își amintea ea. Cenușăreasa nu a mai apucat să fugă de la bal. Atunci când sunase orologiul, fata era în baie, în fața unei oglinzi, leșinată. Mama și surorile vitrege au descoperit că aceasta a fost la bal și a fost pedepsită cu asprime.
Prințul, a fost nevoit să se căsătorească cu una dintre surorile vitrege ale Cenușăresei. A trăit nefericit alături de aceasta și nu cunoscut niciodată fericirea adevărată alături de prințesa care îi era predestinată.
În mintea Biancăi au apărut dintr-o dată o mulțime de întrebări: „Ce am făcut? Cum de am reușit să schimb deznodământul poveștii? Cum să o ajut pe Cenușăreasa?” și, simțindu-se acaparată de regrete și panică, a leșinat din nou.
S-a trezit a doua zi, încă nevenindu-i să creadă cele întâmplate. Nu a avut poftă de mâncare la micul dejun, tot ce voia era să recitească povestea Cenușăresei.
După câteva ore de gândire, a luat o decizie: va încerca să se întoarcă pe tărâmul de basm pentru a repara povestea. Zis și făcut. A pregătit jurnalul, și-a luat pixul și a scris din nou „Vreau să fiu Cenușăreasa”. Bineînțeles, a urmat aceeași ceață, a auzit aceeași muzică și a văzut aceleași priviri uimite ațintite asupra ei.
De această dată, nu a mai fugit spre oglindă, ci direct spre ieșire. A coborât scările în viteză și s-a făcut nevăzută. Din cauza oboselii cauzate de stresul acestei aventuri, a adormit. S-a trezit din nou în camera ei. Curioasă, a verificat din nou povestea Cenușăresei. Se schimbase. Doar că, de această dată, Cenușăreasa nu fusese descoperită de către mama vitregă. Reușise să fugă la timp. Însă, Bianca a fost prea atentă să nu se împiedice și a reușit să fugă fără a pierde unul dintre pantofi. Prințul nu a găsit-o niciodată pe fata care i-a furat inima și a rămas singur și nefericit toată viața lui.
Pentru a putea repara povestea, Bianca a trebuit să se mai întoarcă de trei ori la bal. Într-un final, a reușit să refacă ordinea evenimentelor și să îi redea Cenușăresei finalul fericit pe care îl merită.
„Jurnalul Biancăi” este obiectul ei preferat. Secretul de care nimeni nu știe. Iubește să citească, să memoreze poveștile din cărțile sale, ca mai apoi, să folosească jurnalul magic pentru a le trăi pe propria piele.
Distribuie pe:
Categorii:Oameni și povești
Bookmymind 
Lasă un răspuns