Să nu râzi :(( (recenzie)

Eu am omorât-o pe maică-mea. De mai multe ori. Nu m-am mai săturat să o omor pe Mily. Am omorât blestemele și bocetele, am omorât suspiciunea și insultele, am omorât paranoia și analfabetismul, am omorât vanitatea, parvenitismul, formalismul și ipocrizia, cruzimea și isteria. Leșurile au rămas pe câmpul de bătălie și eu am adormit frântă de oboseală, în sângele mamei mele curs în noroiul mamei mele de pe câmpurile de bătălie deschise de mama mea. Care nu este o țară. Este o epocă. Este Evul Mediu populat de ciumă și strigoi, cu bordeie și capre pipernicite, ogoare pârjolite și puțuri înfundate. Asta e mama mea. Cel mai frumos Ev Mediu din lume. După fiecare moarte, Mily se trezește, clipește și eu mă bucur că e aici, să o mai omor o dată. Adică să o uit. Asta e singura cale prin care poți să omori o epocă. Înstrăinându-te.

Raluca Feher - Sa nu razi :((

Autor: Raluca Feher

Număr pagini: 256

An apariție: 2019

Editura: Trei

Raluca Feher a studiat contabilitatea și informatica de gestiune și a lucrat în presă și publicitate. Ca autor, a publicat următoarele cărți de călătorie: „America dezgolită de la brâu în jos 1” (2015), „America dezgolită de la brâu în jos 2” (2015) și „Splendidul loc al fericirii supreme sau cum a găsit Feher Mongolia, Coreea, Japonia” (2016). În anul 2019 a publicat cartea „Să nu râzi :((”, fiind urmată de „Te iubesc, dar nu pe tine” (2021).

„Să nu râzi :((” este primul contact cu autoarea Raluca Feher și a avut un impact uriaș din cauză că am ales să o ascult lecturată chiar de către aceasta. Audiobook-ul (de pe aplicația Voxa) mi-a oferit un plus, consider eu, pentru că vocea autoarei, inflexiunile și însuflețirea cu care a lecturat cartea mi-au transmit mult. Poate, la fel ar fi fost și dacă aș fi citit, dar nefăcând asta, am senzația că am beneficiat de un plus de familiaritate și emoție.

Să nu râzi :((

„Să nu râzi :((” are la bază drama. Drama unei femei, Diana, care se sinucide și lasă în urma sa o viața transpusă într-un maldăr de foi. Totodată, cartea surprinde într-o manieră inedită și directă drama unei societăți și a două generații. În „Să nu râzi :((” totul ne este familiar. Poate nu totul ni se pare că se potrivește cu noi, dar acolo unde orgoliul și urmele trecutului genetic și social ne ascund vederii propria oglindire, cu siguranță ne arată un alt chip cunoscut.

Să nu râzi :((” este o poveste de familie. O poveste atât de comună în țara noastră, încât am putea spune că de fapt este o poveste de familie românească, tradițională. Chiar povestea unui popor. Mentalitatea familiei românești este foarte bine surprinsă și conturată, metehnele acesteia fiind atât de clar prezentate încât ar putea răni. Pe cât de amuzante sunt anumite scene, pe atât sunt de dureroase, de reale. Pe alocuri, autoarea parcă a scris despre noi, despre părinții și vecinii noștri.

Ați observat ceva? Părinții noștri nu știu să întrebe. Ce mai faci? Cum te simți? Ești fericit? Ce ai vrea? Părinții noștri știu ce facem, cum ne simțim, dacă suntem fericiți și ce vrem. Știu mai bine decât noi. Nu pierd timp cu interogații, niciodată. Părinții noștri sunt geamurile acvariului în care trăim. Sunt pereții de sticlă care ne marchează teritoriul. Trăim doar pentru că ei sunt impenetrabili. Trăim doar pentru că ei sunt reflexivi. Trăim doar pentru că ei nu tulbură apele cu întrebări. Părinții nu pun întrebări.

Acțiunea se desfășoară în timpuri atât de diferite: comunism și democrație. Această schimbare politică, această turnură nouă a societății creează o discrepanță între mentalitatea celor născuți și crescuți în comunism și cei care au prins gustul democrației de la o vârstă fragedă. Schimbarea, oricât de plăcută și dorită ar fi, este greu de interiorizat, iar acest aspect se observă la Mily, soția lui Vick și mama Dianei.

Ce este timpul?

Mily se uită-n oglindă. Are pete maronii și trei dungi pe frunte, urmele mirărilor care i-au săltat sprâncenele. Are și câteva riduri în coada ochilor, ca niște năvoade încercând să prindă lacrimi, dar găurile plasei sunt prea mari și lacrimile au scăpat, au curs pe față, au săpat o vale, două văi: una pe dreapta, una pe stânga.

[…]

Ce este timpul, dacă nu betoniera asta din care curge întruna peste ea ciment, mai întâi i-a prins picioarele, nu a putut să-și mai miște tălpile și cimentul a continuat să urce și nu a mai putut să-și miște nici genunchii, apoi bazinul, apoi mâinile și acum e prinsă în cimentul ud până la gât?

Asta e timpul.

Te îngroapă și tu nu încerci să-i scapi atunci când încă mai poți, atunci când încă nu a urcat prea sus. Nu zgârii, nu smulgi bucăți ca să te eliberezi, nu strigi după ajutor, rămâi în captivitatea umedă convins că așa e bine, că oamenii adevărați sunt cei de neclintit, cei care își găsesc locul și rămân acolo unde le-a fost dat să se oprească.

Dar timpul nu se oprește. Timpul te îngroapă și ea nu a fugit așa cum fug unii de bătrânețe, ignorând ceasul, lunile și rotația pământului în jurul axei proprii. Cum și-a risipit viața?

Ce ar face dacă ar putea să dea timpul înapoi? Dacă betoniera ar putea fi convinsă să-nghită tot cimentul pe care l-a turnat asupra ei?

Cartea „Să nu râzi :((” evidențiază dinamica familiei și relaționarea dintre membrii acesteia.Totodată, se poate observa atenția pe care fiecare individ o acordă propriei persoane, în superficialitatea de a fi cineva în societate și de a evita profunzimea propriului sine.

Personal, m-am regăsit în această poveste. Am regăsit persoane din copilăria și prezentul meu. Am recunoscut mentalități și învățăminte transmise de generațiile anterioare care încă nu au dispărut, cu toate că sunt desuete.

Mi-a plăcut această carte pentru că într-o manieră artistică a reușit să radiografieze generații întregi, să indice lacunele generației părinților (ori chiar bunicilor) noștri și urmările acțiunilor acestora asupra noastră. Fie că ne referim la traume, lipsuri, suferințe sau la caracteristici și mentalități moștenite conștient sau mai puțin conștient. Mi-a plăcut că tot acest tablou sumbru și dureros are ceva hilar. Cartea debordează de acel simț al umorului specific românesc, de modul nostru de a face haz de necaz chiar și în cela mai cumplite situații, schimbând privirea atunci când în fața ochilor noștri adevărul nu este ceea ce ne-ar plăcea nouă să vedem.

Îți recomand să citești această carte și, la rândul meu, am să te rog „Să nu râzi :((”!



Categorii:Autori români, Cărți, Gânduri, Raluca Feher, Recenzii

Etichete:, , , , , , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: