Oboseala mă toropea. Ochii nu mai puteau sta deschiși. După 12 ore de somn, gâfâiam ca după un antrenament intensiv. Nefericirea resimțită în ultima perioadă se transformase într-o stare continuă de nervi.
Simțeam cum starea de letargie mă acaparează, dar nu mai conta. Nu mai puteam să lupt cu mintea și trupul meu. Nu mai puteam să mă împotrivesc.
Durerile abdominale începuseră să își facă simțită prezența. Era o durere atroce pe care o resimțeam și trează, dar și adormită.
Venise salvarea. Glicemia de 577 a însemnat pentru doamna asistentă că nu mănânc destul, pentru că sunt prea slabă. În realitate, mâncam mereu. Aproape nonstop (uneori mă trezeam noaptea ca să mănânc). Am rămas acasă (opțiune indusă de personalul medical venit să mă ajute) și am dorit să mă odihnesc. Speram ca odihna să mă revigoreze.
Câteva cadre cu chipurile celor care încercau să mă convingă să merg la spital apar vag în mintea mea. Eu nu mă împotriveam. Lăsasem garda jos. Nu puteam să îmi țin ochii deschiși, nu puteam să merg și nu puteam să exprim coerent nicio idee.
Îmi realizam neputința. Conștientizam că nu mai am control asupra corpului meu. Aproape nici asupra minții pentru că își dorea să se închidă, să ia o pauză și să se odihnească.
~liniște~întuneric~infinit~
M-am trezit într-o mașină. Nu știam cum de am ajuns acolo sau unde sunt. Îmi era sete. Atât de sete cum nu mi-a mai fost niciodată până atunci. Nu știam și nici nu aș fi fost în stare să îmi imaginez că voi simți mai multă arșiță decât atunci. Îmi venea să vomit.
M-am cufundat din nou în negura din mintea mea. M-am pierdut din nou în nimicnicia existenței mele.
~liniște~întuneric~infinit~
Nu știu cine și cum mi-a spus că am diabet. Dar știam. În întunericul din mintea mea această informație reușise cumva să ajungă. Nu conta. Nu mă puteam speria de nimic, nu puteam concepe nimic.
Îmi era sete. Atât de sete încât simțeam uscăciunea până în stomac. Gura parcă mi-ar fi fost deșert, limba o simțeam aspră și umflată din cauza lipsei salivei.
Să văd chipurile străine ale medicilor și asistentelor care îmi înconjurau patul nu mi s-a părut șocant. Nu am simțit nimic din fobia anterioară vis-a-vis de orice legat de domeniul medical. Eram atât de neputincioasă încât nimic din mine, din cea care credeam că sunt eu, nu mai recunoșteam. Tot ce voiam era apă. Rece.
Primeam câteva înghițituri de apă la temperatura camerei de fiecare dată când îmi reveneam în fire și rugam insistent, cu singurele mele forțe.
~liniște~întuneric~infinit~
Nu știu cât a durat și nu știu de câte ori mi-am revenit doar pentru a cerși apă și a pleca iarăși în adâncurile existenței.
Am mai multe amintiri din perioada petrecută la urgențe, dar multe dintre ele par mai mult un vis, un produs al imaginației mele. Nu știu cât era real și cât nu. Nu știu cât stăteam „adormită” și cât reușeam să stau trează.
~liniște~întuneric~infinit~
Încet, foarte încet, lucrurile din mintea mea au început să se clarifice. Eram la spital și aveam diabet. Bine, și? Ce era atât de grav la acest lucru de ajunsesem în starea asta și de ce personalul medical era atât de alarmat?
Am început să mă interesez de starea mea. Să aflu ce afecțiune aveam de fapt, dar răspunsul era mereu același: ai diabet.
~liniște~întuneric~infinit~
Când am fost mutată în salon era aproximativ 2 dimineața. Ca urmare a atâtor sacadări între conștiență și inconștiență, pierdusem noțiunea timpului. Nu realizam că este noaptea și nu înțelegeam de ce până la acea oră târzie nu îmi fuseseră încă aduse lucrurile personale (nu aveam absolut nimic la mine).
Cetoacidoza diabetică
Somnul m-a prins rapid (instant) și mă mai trezeam atunci când asistentele veneau să mă înțepe în deget sau să îmi recolteze sânge pentru alte analize.
Abia dimineața, atunci când chiar venise a doua zi, am înțeles că de fapt eu fusesem într-una dintre comele diabetice. Mai exact, cetoacidoza diabetică.
Această urgență medicală a apărut din cauza faptului că aveam diabet de tip 1 nediagnosticat. Glicemiile mari (hiperglicemiile) pe perioade lungi de timp pot face pacientul să ajungă în această stare foarte periculoasă pentru viața sa.
Am fost șocată să aud că doar câteva ore departe de spital mi-ar fi fost fatale.
Diabetul de tip 1
O doamnă doctor foarte draguță mi-a explicat diagnosticul și mi-a spus să nu mă îngrijorez pentru că prin administrarea zilnică a insulinei aveam să trăiesc normal. Trebuia doar să fac patru injecții pe zi, dar va fi bine pentru că în zilele următoare voi înțelege totul despre gestionarea diabetului.
Nu aveam o părere despre informațiile primite. Mai șocant decât ce mi se spusese, era cum mă simțeam. Și nu pentru că eram constant cu perfuzii în ambele mâini, ci pentru că mă simțeam bine. Pentru că mă simțeam mai energică și fericită decât fusesem în ultimele luni, aproape în întreg ultimul an.
Feeria adusă de această claritate pe care o simțeam în creierul meu, senzația de putere pe care o pierdusem în timp și o regăseam acum, țintuită pe patul de spital, mă făceau să mă simt vie, să simt că nimic din ce urmează nu poate fi mai greu de suportat decât ce a fost.
Încet, informație cu informație, am început să înțeleg că diabetul nu înseamnă doar administrarea unui tratament. Diabetul însemna restricții peste restricții, mai ales în ce privește alimentația.
Am învățat să îmi fac singură injecțiile cu insulină și am înțeles impactul carbohidraților și a glucidelor asupra stării mele de sănătate.
După aproximativ patru zile de la internare am conștientizat că nimic nu va mai fi la fel. Asta și pentru că pofta mea imensă de mâncare mă făcea să cred că niciodată nu voi mai fi sătulă. Pasiunea mea pentru mâncare și pentru deserturi mă făcea să îmi imaginez că niciodată nu voi mai simți gustul de dulce sau pur și simplu gustul…bun.
Pe 26 August 2021 am ajuns în spital. Cum? Urma să descopăr apoi, pentru că amintirile mele nu îmi ofereau aceste informații.
După o săptămână, cadrele medicale au considerat că sunt pregătită pentru a fi externată.
Viața cu diabet de tip 1
Ceea ce înțelesem în timpul spitalizării este că trebuie să fiu pregătită psihic pentru a face ca diabetul de tip 1 să nu mă limiteze de la a avea o viață normală. Înțelesesem că limitările mi le pot impune eu mai mult decât acest diagnostic.
Atunci când m-am văzut în mașină, în drum spre casă, mă simțeam rătăcită. Mă simțeam debusolată și parcă fără nici un control. Mi se schimbase viața, mă schimbasem eu și urma un șir de alte schimbări. Nu știam cum va fi și cum le voi face față.
După două săptămâni, lucrurile s-au complicat din cauza unei alte afecțiuni medicale despre care voi povesti cu altă ocazie și au urmat aproximativ trei luni de calvar. Coșmaruri, frică, durere, neîncredere și panică.
Fizic nu mă simțeam bine deloc, iar psihic lucrurile s-au resimțit. Credeam că viața mea s-a terminat odată cu acest diagnostic (diabet de tip 1). Nu mai distingeam cauzele neplăcerilor mele, toate erau puse pe seama faptului că eram prea dulce.
În timp, lucrurile au început, din nou, să se clarifice. Problemele de sănătate temporare au început să își piardă din intensitate și a rămas să trăiesc doar cu permanentul diabet.
Viața este dulce 🍭
Pas cu pas, am realizat că diabetul de tipul 1 nu înseamnă sfârșitul vieții. Da, este periculos atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, dar poate fi un avantaj dacă știi să întorci situația în favoarea ta.
Gestionarea diabetului de tipul 1 presupune multă cumpătare. Menținerea glicemiilor în limitele normale este esențială. Daca valoarea acestora este peste limita normală o perioadă îndelungată se poate instala cetoacidoza diabetică. Daca valoarea glicemiei scade sub limita normală (hipoglicemie) foarte mult poate apărea coma hipoglicemică, fiind un alt tip de comă diabetică, la rândul ei fiind o urgență medicală.
Dincolo de toate spaimele cu care a venit la pachet acest diagnostic, a adus în viața mea și unele lucruri frumoase. Am învățat multe despre mine. Am înțeles mai multe despre oamenii din jurul meu și m-a făcut să prețuiesc fiecare moment.
Viața mea în ultimul an a fost ca un roller coaster. Reușeam să mă ridic, ca să am de unde aluneca ca de pe un derdeluș. Dar cine poate spune că are o viață fără suișuri și coborâșuri?
Anul acesta m-a maturizat. M-a făcut să mă analizez și să îmi setez priorități și să trăiesc fiecare moment de parcă ar fi ultimul. Și chiar ar putea fi. O neatenție în administrarea tratamentului s-ar putea sfârși tragic.
Conștientizarea efemerității vieții mi-a deschis noi orizonturi. Încerc lucruri noi, îmi dau voie să mă bucur de experiențe noi și învăț să nu mai dedic energie lucrurilor care nu merită.
Astfel, chiar și în cel mai dur an al meu am reușit să mă bucur de clipe frumoase. Am fost în concedii, am participat la diverse evenimente, mi-am transformat vulnerabilitățile în putere și m-am bucurat de mai multe arome în materie alimentară.
Am descoperit locuri și oameni care m-au impresionat. Am descoperit rețete care nu m-ar fi tentat înainte și care mi-au oferit o dezmierdare a simțurilor. Mi-am schimbat stilul de viață și, cu bune și rele, pot spune că am avansat. Mi-am îmbunătățit calitatea vieții și am descoperit în fiecare zi ca viața e dulce!
Și pentru că astăzi s-a împlinit un an de când am fost diagnosticată cu diabet de tip 1 am să sărbătoresc cu o felie de tort fără glucide. 🍰
Distribuie pe:
Categorii:Viața cu diabet (tip 1)
Bookmymind 
Lasă un răspuns