Autor: George Terziu

Număr pagini: 94

An apariție: 2018

Editura: Inspirescu, București

Prefață: Passionaria Stoicescu

Prozele lui George Terziu pot da dependenţă la lectură, dar se poate înţelege şi că autorul e dependent de scrisul lui. Că scrisul, în genere, dă halucinaţia măririi, a rămânerii în timp prin el. Doar că, paradoxal, şi aici autorul operează cu ironie şi sarcasm, ba chiar cu autoironie, în semn că îşi cunoaşte limitele şi nu se ia prea tare în serios. Reţeta e asemănătoare cu cea din „Proza bipedă”. De la versul manifest din „Boeme”, în care se adresează confraţilor „Voi chiar credeţi că acum suntem cu adevărat?” desfiinţând iluzia scrisului, se trece la concret, la real, cu biciuirea absurdului social şi politic contemporan, cu mesaje codificate şi parabole, care au ca scop să ia în derizoriu
contradicţiile lumii în care trăim, pentru „a uşura” mizeria de zi cu zi, cauzată de tarele noastre caracteriale, de starea perpetuă de nerezolvare a problemelor din contemporaneitate.

Passionaria Stoicescu

George Terziu este scriitor de poezie, piese de teatru, literatură SF și proză scurtă. Este critic literar, realizator TV (emisiuni culturale – UNIVERSUL CULTURAL ), redactor la mai multe reviste culturale și autor. „Proze etnobotanice” a fost scrisă de o persoană cu dragoste pentru cultură și literatură, autorul fiind director al editurii Inspirescu și fondatorul revistelor de cultură „Cervantes” și „Tinere Elite”.

Proze etnobotanice reprezintă o colecție de proze scurte, mai exact 9 povestiri cu personaje și destine diferite, prin care cititorul accesează diferite mentalități și experiențe de viață.

Personajele construite de George Terziu în „Proze etnobotanice” au accentul pus pe personalitatea, modul de gândire, modul de a reacționa și mai puțin pe calitățile/defectele fizice. Fiecare „proză bipedă” (așa cum a mai numit autorul „prozele etnobotanice”) abundă de subiecte importante pentru viața socială a personajelor (dar și a cititorilor), înfășurate într-un simț al umorului cum de mult nu am mai regăsit în lecturile mele.

Absurdul existențial pe care autorul îl exprimă în cel mai autentic mod: jocuri de cuvinte, prezența unei dualități (de exemplu: masculin – feminin, sacru – profan, bigotism – ateism, inteligență – prostie, ș.a.), folosirea ironiei și a sarcasmului, transformă „Proze Etnobotanice” într-un deliciu pentru cititor.

Cartea îți aduce în prim-plan probleme existențiale, culturale ori filozofice, dar care îți energizează mintea și spiritul prin interactivitatea și umorul lor.

Aurul de la Satu Mare

Dar cartea asta, pe care o găsise azi, nu ştia nici el de ce, părea a fi apogeul căutării sale. De fapt spera mereu că acele cărți găsite la gunoi şi duse acasă îi vor schimba într-o zi viaţa şi îi vor aduce mulţi bani. Cu mai puţină muncă. Pentru că, nu-i aşa, munca este un intermediar nedorit.

„Aurul de la Satu Mare” este de departe preferata mea. Personajul principal este Demeter, un tânăr care lucrează ca și gunoier, dar care speră să fie salvat de cultură de la o viață plină de sărăcie. Bărbatul a înțeles că munca este un intermediar între om și bani, considerând că banii pot fi obținuți inteligent, fără a mai fi nevoie de muncă.

Dacă soluțiile descoperite îi oferă lui Demeter bogăția la care spera, aflăm la finalul poveștii. Chiar dacă încercările acestuia de a se îmbogăți pot părea amuzante, moralitatea poveștii este cu siguranță un detaliu serios pentru cititor.

Miresele lui Dimi

În „Miresele lui Dimi” regăsim bărbatul politicos și gentleman care se căsătorește cu fiecare femeie pe care o iubește (totodată, mare fan al lui Tăriceanu și al vieții lui personale).

E drept, învaţase multe cu toate căsătoriile astea. Vorba aia: prima căsătorie, e o şcoală pentru a doua, a doua pentru a treia. Şi tot aşa. Nu dispera, într-o zi vei fi totuşi, fericit.

Era fericit? Nu ştia. Învăţase multe? Asta da. Analiza că, de fapt, fiecare muiere pe care o avusese era din clase sociale diferite şi cu fiecare avea sentimentul ca i se lărgea orizontul cultural.

La 27 de ani, Dimi urma să se căsătorească a doua oară în ultimii 3 ani. Fiecare soție era diferită atât cultural, cât și ca personalitate. Chiar dacă fiecare căsnicie îi oferise noi învățăminte, la 42 de ani Dimi realizează că ceea ce consideră el scop în viață a fost neglijat: nu avea copii.

Din fiecare mariaj Dimi a extras o nouă filozofie de viață, dar este de ajuns pentru a fi fericit? Dacă soția numărul 5 îi va aduce copii (adică scopul vieții lui Dimi) va ajunge bărbatul la acea fericire care să îl țină alături de soție? Cât de mult contează idolii pe care îi alegem pentru a ghida viața nostră? Putem avea cu toții aceeași rețetă a fericirii?

Iubita lui Pink

Fiecare „proză etnobotanică” are o concluzie moralizatoare diferită. Cea cu efectul cel mai intens este „Iubita lui Pink”. În această proză este implicată și divinitatea. De ce? Pentru că Pink ajunge la concluzia că Dumnezeu controlează tot, deci problema lui actuală ar putea fi rezolvată prin același ajutor divin.

Robu se amuză de nu se poate. Deci nevastă comandată prin Casa de Comenzi ‟‟Dumnezeu şi Fiul‟‟?
-E tare ce vrei tu, chiar mă faci curios. Poate vei prinde o tipă tare şi vei spune că a fost meritul lui
Dumnezeu, nu-i aşa? Adică faptul că arăţi bine, că eşti om de treabă, eşti interesant, nu contează deloc?
-Contează dar eu cred că nu e corect cum gândeşti tu. Dumnezeu controlează totul, dar eu iau decizii, înţelegi?

Problema lui Pink este găsirea „jumătății” și cum descoperise recent existența lui Dumnezeu, bărbatul îi deleagă sarcina Divinității. Povestea nu se axează pe demonstrarea existenței/inexistenței lui Dumnezeu, ci pe ajutorul divin pe care îl așteptăm fără a face ceva mai mult de atât.

Cum face Pink ordine în hazard pentru a afla ce îi oferă destinul ca și pereche și mai ales, ce decide Pink în legătură cu „darul divin”, îl pun pe autor în postura de a interacționa cu cititorul și de a lăsa „deciziile” lui Pink la latitudinea moralei fiecăruia.

Nu mi se pare corect, stimaţi cititori, să vă spun urmarea. Este decizia dumneavoastră să alegeţi varianta care vă convine.

Afaceri comuniste

Povestea „Afaceri comuniste” este despre un vânzător de semințe din anii 1990-1991. Dacă la prima vedere este doar o poveste (pentru cei născuți după revoluție, în special), „Afaceri comuniste” de fapt evidențiază interzicerea culturii în acele vremuri.

Pompi este un vânzător de semințe de dovleac și experiența acestuia în lumea afacerilor părea să dea roade din senin. Surpriza vânzătorului a fost să afle că își vindea produsul datorită ambalajului: „O istorie a literaturii române pe unde scurte” scrisă de Monica Lovinescu.

Asociații

„Asociații” prezintă un trio: profesor de filozofie, elev și părinte, prin care se evidențiază ridicolul cauzat de neștiință, dar și frica de „a ști prea multe” și de a atrage DNA-ul datorită cunoștințelor vaste.

Nici profesorul de filozofie nu pare un salvator al educației, datorită studiilor sale așa-zis științifice asupra psihologiei puricelui.

Cu această ultimă poveste se încheie cartea, autorul luându-și rămas bun de la cititori în aceeași notă cu care ne-a obișnuit să își facă simțită prezența la finalul fiecărei proze:

Pentru că nu mai am ce să vă povestesc, aici la spitalul de pshiatrie din Gătaia , unde sunt internat de doi ani, se stinge lumina la ora 22, vă doresc numai bine şi ne vedem mâine.

Pâna atunci, nu uitaţi: „Viaţa noastră este un mare rahat, dar este singurul bun de preţ
pe care-l avem!”

Categorii:George Terziu

Etichete:book my mind, bookmymind, cervantes, Editura Inspirescu, George Terziu, grupul cervantes inspirescu, inspirescu, passionaria stoicescu, proze bipede, proze etnobotanice