Jurnalul Aurorei Serafim (recenzie)

De Lady Dot on 18 mart. 2020 • ( 4 )

Autor: Sidonia Drăgușanu

Editura: Hoffman, 2018

An apariție: 1957

Număr pagini: 239

Mi-e dor să stau de vorbă pe-ndelete cu mine. Îmi este necesar să-mi povestesc și să-mi repovestesc. Mă tem de sunetul sec – de mai târziu – al ecoului pe care mi-l va întoarce memoria, când îi voi cere să reproducă credincios tonul răsunetului pe care l-au avut în mine anumite impresii și sentimente trăite, precum și gustul lor adevărat, nealterat de trecerea vremii. Poate mâine sau poimâine tot ceea ce este combustie astăzi în mine va avea temperatura unei ape stătute. Dar acest caiet este termometrul meu care nu minte și nici nu mă lasă să uit.

Sidonia Drăgușanu este o scriitoare și jurnalistă născută la București în anul 1908. A debutat în presă în anul 1933, iar în proză un an mai târziu. Prima sa carte a fost „Într-o gară mică” (1934) și au urmat: „Una dintre noi e de prisos”(1947), „Jurnalul Aurorei Serafim”(1957), „Dragoste rea”(1960), ca apoi să se dedice teatrului și cărților pentru copii.

Filmul „Să-ți vorbesc despre mine”(1987) este o adaptare a cărții pe care doresc să o prezint în acest articol. Mai multe despre viața și operele scriitoarei găsiți aici.

Eu am aflat de această scriitoare, ce cândva s-a bucurat de foarte mult succes, în urma unui concurs unic datorită cerințelor sale; trebuia să trimiți o scrisoare, pentru a primi la alegere una dintre cărțile Sidoniei Drăgușanu. Atunci când această inițiativă mi-a atras atenția nu auzisem (spre rușinea mea, dar și a multor români) de acest nume. Am fost atrasă de ideea de a trimite o scrisoare, cei din generația mea nu au simțit prea mult farmecul corespondenței scrise.

Surpriza adevărată a fost când am început să citesc această carte. Stilul în care este scrisă emană delicatețe și eleganță, prezentând viața și trăirile unei femei ce are parte de o relație abuzivă și care trebuie să își găsească drumul spre independența sentimentală într-o lume plină de (pre)judecăți sociale.

Nu am crezut că voi parcurge cu atât de mult interes cele peste 200 de pagini, că voi vedea în această carte scrisă acum mai bine de 50 de ani probleme sociale ale zilelor noastre.

Povestea de dragoste dintre Aurora și Ștefan cred că este drama trăită de multe femei în anul 2020, iar dependența și subordonarea față de acesta se regăsește în sufletul femeilor moderne și independente de astăzi.

Lavinia este un personaj total opus Aurorei, iar prietenia ce le-a legat este acum ținută doar de către reținerile Aurorei de a lua atitudine și de a-și spune adevăratele sentimente și opinii.

– Cred că prima condiție – pentru ca viața să nu-ți refuze nimic – este în primul rând să-ți acorzi tu, ție, totul, fără nicio cenzură. Să fii în fiecare clipă convins că ți se cuvine totul. Dar ca să ajungi aici (Lavinia se oprise și trăgea fumul adânc în piept), ca să ajungi aici trebuie să te iubești fără să te judeci, fără să te analizezi, fără procese de conștiință. Să ai toate îngăduințele pentru tine și niciuna pentru nimeni.

Pentru o femeie ce mereu a trăit în umbra cuiva, care a trebuit să se ridice pe cont propriu, mai presus decât orice, cu integritatea neștirbită, jurnalul Aurorei devine terapeutic. Dacă se va vindeca aceasta de dragostea bolnavă pe care i-o poartă lui Ștefan, mult timp după despărțire, dacă va reuși să pună capăt prieteniei bazate pe sentimentul de venerație și mai ales, dacă va avea puterea să iubească din nou (și are mai multe variante) veți afla doar citind această minunată lectură psihologică.

Nu m-am așteptat să regăsesc în această carte atât de multă vitalitate sub masca suferinței, atât de multă integritate și dragoste. Aurora este educatoare la un centru de zi, iar modul în care vede copiii de care are grijă, tehnicile sale pedagogice și eforturile pe care este dispusă să le facă de dragul acelor copii m-au surprins.

Singurul motiv pentru care ai putea simți că această carte este scrisă în alte vremuri este moralitatea, respectul și integritatea personajelor (a unora, nici atunci nu erau toți oamenii la fel). Și în prezent Aurora Serafim ar putea fi un exemplu și o victimă, exact ca atunci. În fond, nu s-au schimbat prea multe.

Spuneam mai sus că Aurora a avut posibilitatea de a lăsa iubirea din nou în inima ei, de a alege între un bărbat văduv, ce are grijă de doi copii și un doctor singur, care o ajută în demersurile ei de a o proteja pe Nina, fetița mereu tristă de la centru. Am observat în aceste povești incipiente de dragoste acel farmec ascuns al iubirii, acel respect și acea admirație care în timp s-a estompat datorită tendinței noastre de a uita de interior și sentimente.

„Jurnalul Aurorei Serafim” este o carte care ar trebui citită de orice femeie: de la adolescente care trebuie să înțeleagă riscurile unei iubiri neînțelepte, până la femei cu vârste mai înaintate, care ar putea retrăi fiorii tinerii și a vremurilor încărcate parcă de un farmec unic. Este de asemenea o carte ce trebuie citită și de către bărbați; cât de minunat ar fi ca tinerii din ziua de astăzi să trăiască pentru câteva ore (nu durează mai mult lectura) acele timpuri în care femeia era curtată, bărbatul era un gentleman, iar un gest făcea mai mult decât 1000 de cuvinte?

Cu delicatețea, sentimentalismul și bunătatea Aurorei Serafim am putea avea o lume mai bună, sau măcar câteva clipe liniștite și poate câteva rămășite de respect pentru noi, pentru ceilalți, pentru viață.

E păcat că autori care transmit lucruri frumoase, lucruri ce nu se pierd în negura vremurilor și care ar putea reprezenta lecții mai mult decât necesare în acest prezent superficial, au fost uitați. Au fost uitați de propriul neam, nu au fost promovați și se așează praful anilor peste operele lor de o frumusețe incredibilă. O carte lipsită total de vulgaritate chiar nu prezintă interes pentru poporul autoarei sale?

Muțumesc celor care au avut inițiativa de a o aduce pe Sidonia Drăgușanu în casele și inimile noastre! Cu siguranță în viitorul foarte apropiat voi citi și celelalte romane ale sale și sper ca această autoare să ajungă atât de cunoascută, precum merită și precum a fost.

-Scrupulele și le inventează timorații, lașii, ca să-și ascundă slăbiciunea, neputința… frica de răspundere, de consecințe. Imaginează-ți o societate în care n-ar exista legi care să pedepsească delictele, în care cinstea ar fi lăsată la liberul arbitru al fiecăruia, fără amenințarea nici a oprobiului public. Câți ar mai avea „scrupulul” de a nu-și însuși ce e al altuia sau de a nu-și suprima senin adversarul, plasat pe linia intereselor lui, oricare ar fi ele, sentimentale sau materiale?!